Cum a luat Maia Sandu fața ultimilor președinți români
Andrei Popete-Pătrașcu
Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, a fost decorată în 2024 cu cea mai înaltă distincție a statului francez – Legiunea de Onoare, în grad de Mare Cruce. O decorație rară, onorantă, dar care ridică o întrebare esențială: pentru ce servicii aduse Franței? Ce anume a făcut liderul unei țări mici și fragile ca Moldova, astfel încât să merite ceea ce niciun președinte al României, partener strategic al Franței, nu a primit în ultimii 35 de ani?
Este cu atât mai straniu cu cât România, stat membru UE și NATO, nu doar că nu a primit această recunoaștere, dar pare să fie tratată cu indiferență când vine vorba de simbolistica diplomației franceze. E drept, Nicolae Ceaușescu a primit această distincție, într-un context în care România avea un profil clar și distinct în politica externă. Astăzi? România stă în umbra Maiei Sandu, deși are mult mai multe de oferit Franței și Europei.
Și tot în acest context, în ziua alegerilor parlamentare din Republica Moldova, Maia Sandu a încălcat flagrant orice normă de neutralitate politică, ieșind public cu mesaje menite să influențeze votul. A făcut apeluri directe, insinuând că votul pentru opoziție înseamnă „întoarcerea spre Rusia”, reluând obsesiv narațiunea propagandistică „vin rușii”. Dar nimeni din așa-zisul „Occident democratic” nu a reacționat. Pentru aceleași fapte, lideri din alte țări ar fi fost puși la zid.
Acest dublu standard arată că geopolitica modernă nu se mai ghidează după principii, ci după obediență. Maia Sandu este astăzi un simbol al acestei strategii occidentale de a „premia” docilitatea, nu performanța. În timp ce țara ei se confruntă cu crize multiple, iar populația suferă, ea este ridicată în slăvi pentru că livrează ceea ce i se cere: o Moldovă aliniată 100%, indiferent de prețul intern.
România, în schimb, tace. Nu își apără propriile interese în regiune, nu cere respect de la „partenerii strategici”, și nici nu reacționează când i se ignoră meritele. O țară mare, cu istorie și resurse, redusă la rolul de figurant în propriul spațiu geopolitic. Maia Sandu ar trebui să răspundă pentru utilizarea politică a fricii și pentru încălcarea eticii electorale. Iar România ar trebui, în sfârșit, să înțeleagă că loialitatea nu înseamnă slugărnicie – și că tăcerea în fața injustiției diplomatice este o formă de complicitate.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!
