Despre necesitatea iubirii ca armă în vremurile noastre

Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți[1] e un cunoscut îndemn biblic. Filosofic, iubirea este cea mai importantă virtute și totodată calea regală de cunoaștere și de perfecționare, chiar dacă e însoțită ori nu de manifestări trupești specifice (mai ales în cazul treptelor sale inferioare, adică la nivel fiziologic).

Comparația implică meditație; iată cîteva direcții interogative: cît de mult îți poți iubi aproapele ca să nu te depersonalizezi, să nu devii un jalnic adulator sau, mult mai grav, un eretic idolatru? Cît de mult te poți iubi pe tine însuți ca să nu cazi în narcisism? Se impune și-n cazul iubirii o cumpănită măsură, ca în majoritatea celorlalte virtuți umane?

Desigur, sosește intuitiv răspunsul la cea din urmă întrebare din seria formulată; e necesară intervenția rațiunii, e nevoie de o conlucrare minte-inimă și-n acest gingaș caz.

Cercetînd astăzi deloc întîmplător mesajele sosite prin whatsapp, dau peste mărturisirea Sf. Dumitru Stăniloae:

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărți, în idei și simboluri. Dar nici acest lucru nu mi-a dat pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii că e cu putință să-L întîlnești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Și atunci L-am auzit spunîndu-mi: Îndrăznește să înțelegi că te iubesc!

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înțeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubește și că, umplîndu-mă de iubirea Lui, inima mea se dechide celorlalți.

Am înțeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu și cu celălalt și că, fără această comuniune, lumea nu este decît tristețe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire și atunci ar cunoaște viața veșnică. (Din vol. Dumitru Stăniloae, Marc-Antonie Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, București, Editura Deisis, 2000, p. 219). Vocea lămuritoare îi venea mărturisitorului, probabil, din conștiința de sine trezită. Așadar, Dumnezeu Se află-n lăuntrul nostru, al fiecăruia dintre noi; însă cu această constatare n-am avansat în analiză, ea nu aduce vreo noutate, căci din Facerea rezultă că sîntem făuriți după chipul și întru[2] asemănarea lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane[3]. Dar dacă Dumnezeu Se află-n noi, atunci de unde răul, de unde schizofrenicul melanj bine-rău care ne propulsează viața?

Condiția ne-o relevă Sfîntul Apostol Pavel[4], care a trăit dramatic înrîurit de rău și a înfăptuit relele după îndemnurile potrivnicului, prigonind creștinii pe cînd era omul cel vechi, Saul. Voia divină a fost și-n acest caz decisivă; cînd ea tace, răul acționează-n voie, după legile sale ticăloase, criminale. Pasivitatea – sau cu o vocabulă călugărească nelucrarea – este prielnică diavolului ce se definește prin necontenită acțiune datorită neodihnei sale, acțiune ce decurge din viclenia fără margini, din invidia neostoită și din ura față de tot ceea ce a rămas încă neatins de cele ale sale în postura de stăpînitor al acestei lumi. Graba este pîrghia diavolească folosită cu succes în lupta anticreștină, căci ea duce la superficialitate, la neglijarea rugăciunii și, în general, a ceea ce este esențial în viața trecătoare care ne este dată.

Or, iubirea constituie piscul cel mai înalt, care-ți lasă mintea și inima să vadă mult mai bine cele create, așa cum vîrful unui munte, odată cucerit, permite ochilor temerarului o panoramă extraordinară, fără putință de a fi vreodată uitată. Iubirea e solventul arsenalelor militare și al urii care-i aruncă pe unii oameni împotriva altora.

Pînă unde s-ar întinde această iubire față de aproapele și față de sine este clar: atît încît să nu depășească iubirea față de Dumnezeu. Nu-i deloc puțin; e chiar înspăimîntător de mult, frizînd imposibilul, dacă gîndim la o altă povață atribuită de evanghelist tot lui Iisus, anume în predica de pe munte: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi (Luca 6, 27). Învățătura creștină pare, în ansamblu, dar mai ales prin această poruncă nu numai de neînțeles și inacceptabilă teoretic, ci și inadecvată pragmatic. Folosită ca armă de o eficiență absolută, iubirea aproapelui inclusiv a vrăjmașilor ar prăbuși definitiv afacerile industriașilor ocupați cu dezvoltarea și întreținerea arsenalelor militare, ar stopa toate războaiele în desfășurare, ar spulbera intrigăraia politică din toate parlamentele lumii, ar desființa concurența din toate domeniile sociale – inclusiv din învățămînt și din cercetare –, ar trimite pe linie moartă spionii, securiștii, lucrătorii din cazinouri, din industria de divertisment – inclusiv a prostituției și a pornografiei –, într-o propoziție iubirea ar transforma viața de pe pămînt în rai! Diavolimea și slugile ei, dacă n-ar crăpa instantaneu de necaz, ar muri în regim urgent de plictiseală!…

Concret, de unde ar trebui început?

Oglinda îmi vine într-ajutor: de la mine însumi! N-o să plîng acum și să mă văicăresc precum pruncul Virgil, eroul memorabil al pr. Constantin Virgil Gheorghiu că, la cei șapte ani ai săi, n-avea dușmani și, deci, obiect pentru avansul lui duhovnicesc. Voi mărturisi în scris continuarea luptei cu minciuna și impostura generice, fără a-i nominaliza pe cei aflați în slujba vădită a diavolilor decît tainic, la rugăciunile zilnice. Poate că, dintre atîtea glasuri vrednice care se ridică spre invocarea milei Sfintei Treimi, se va auzi, oricît de slab-lamentabil, și glasul meu de păcătos:

Te rog, trimite grabnic Lumina Adevărului Tău asupra tuturora, Sfinte Dumnezeule – Tată Creator al Universului, Fiule Unic Născut și Jertfit de bunăvoie pentru a-i mîntui pe cei vrednici de mila Ta și Duhule Sfinte, Care inspiri omenirea drept-credincioasă de la pogorîrea-Ți minunată la Cincizecime – spre a urma, după putință, povețele Sfinților Evangheliști și ale tuturor Sfinților Tăi!

Întoarce-i de pe calea fărădelegilor pe alcătuitorii și înfăptuitorii agendei 30, iar nouă trimite-ne Îngerii cei luminoși spre a ne uni întru credință și patriotism!

Zădărnicește, Te rog, iubitorule de pace și bună înțelegere între oameni, Iisuse Hristoase, planurile celor voitori de a continua războiul fratricid în răsăritul Europei!

Înaripează-ne puterea răbdării întru împlinirea voii Tale, Sfîntă Treime!

Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh! Acum și-n veci! Amin!

București-Strîmbeni, 13-16 brumărel 2025

––––––––––––––––––––––––

[1] Contextul este mai larg în Evanghelia după Matei, anume în cap. 22, 35-40: Unul dintre ei, învățător de Lege, ispitindu-L, L-a întrebat pe Iisus: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?“ El i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.“

[2] Aceasta e prepoziția corectă, nicidecum conjuncția și, întrucît asemănarea se dobîndește, nu e dată precum chipul.

[3] Precizez că pluralul utilizat în toate traducerile Bibliei nu e o figură de stil, o modalitate reverențioasă de redare, ci un adevăr, o afirmare de Sine trinitară a Creatorului.

[4] În Epistola către galateni. Iată contextul din cap. 2, 15-21: Noi sîntem din fire iudei, iar nu păcătoși dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutînd să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărîmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.