„Războiului Hibrid”: Continuități istorice și confuzii conceptuale în geopolitica actuală

Printr-o abordare interdisciplinară – teoretică, istorică și critic-discursivă – se poate dovedi că ceea ce astăzi se prezintă drept „nou” este, în realitate, expresia unei continuități conceptuale ce traversează întreaga istorie militară, de la Antichitate până la epoca digitală. Utilizată intens după anexarea Crimeei de către Federația Rusă (2014) și amplificată ulterior de conflictul din Ucraina, sintagma „război hibrid” reprezintă o formă de război în care se combină mijloace convenționale (militare) și neconvenționale (economice, cibernetice, informaționale, diplomatice). Totuși, dincolo de aparența terminologică, se ridică o întrebare fundamentală: reprezintă „răzbgoiul hibrid” o realitate nouă sau doar o etichetă aplicată unei practici vechi de mii de ani?

Conceptul de „război hibrid”, devenit omniprezent în discursul geopolitic și militar contemporan, reprezintă mai degrabă o etichetă mediatică decât o inovație teoretică. În pofida nimbului de modernitate care îl învăluie, termenul nu constituie o noutate conceptuală, ci o rebrenduire a caracterului total, complex și multipolar al conflictelor din toate epocile istorice. Așa cum observa Basil Liddell Hart, „forma războiului se schimbă, dar natura sa rămâne aceeași”. Hibriditatea nu este o inovație a secolului XXI, ci esența însăși a fenomenului războiului. Prin urmare, utilizarea termenului trebuie privită cu prudență: el descrie mai degrabă o percepție mediatică a complexității contemporane, nu o revoluție în arta strategică.

În literatura de specialitate, termenul de război hibrid apare pentru prima dată în anii 1990, fiind popularizat de Frank G. Hoffman în studiul său Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars (2007). Hoffman definea acest tip de conflict ca „o combinație de tactici convenționale, război neregulat, terorism și criminalitate” într-un cadru unitar al acțiunii strategice. Totuși, analiza comparată a teoriei clasice a războiului arată că această „descoperire” nu adaugă nimic esențial la conceptele formulate de gânditorii anteriori. Carl von Clausewitz, în lucrarea sa fundamentală Vom Kriege (1832), susținea că războiul este „un act de violență menit să constrângă adversarul să îndeplinească voința noastră”. Prin urmare, orice mijloc – militar, economic, psihologic – care servește scopului politic face parte din sfera războiului. De asemenea, Sun Tzu, în Arta războiului, afirmă că „suprema artă a războiului este să învingi fără luptă”, adică prin înșelăciune, propagandă și subversiune. Așadar, esența „hibridității” este prezentă încă din primele reflecții strategice ale omenirii. Mai recent, autori precum Colin S. Gray, Martin van Creveld sau Lawrence Freedman au subliniat caracterul continuu al transformărilor războiului, respingând ideea de ruptură conceptuală. Pentru Gray, „fiecare epocă pretinde că inventează o nouă formă de război, dar în realitate reinventează doar un set de vechi metode adaptate la noile tehnologii”.

Istoria militară confirmă că războiul a fost mereu un fenomen multidimensional. În Egiptul Antic, campaniile faraonului Sneferu (cca. 2500 î.Hr.) combinau forța armată cu acțiuni diplomatice și economice menite să submineze regatele vecine⁷. În lumea greacă, războiul peloponesiac descris de Tucidide a fost un conflict total, în care propaganda, alianțele, trădarea și blocadele economice au jucat un rol decisiv. Imperiul Roman a fost, probabil, prima civilizație care a sistematizat această „hibriditate”: Roma cucerea nu doar prin arme, ci și prin infrastructură, drept, cultură și cooptare politică. Bizanțul, cum demonstrează Edward Luttwak, a dezvoltat o strategie a influenței bazată pe diplomație, mită, spionaj și manipulare religioasă, un veritabil laborator al războiului hibrid ante litteram. Epoca modernă nu rupe această tradiție, ci o intensifică. În Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648), propaganda confesională și manipularea diplomatică au fost arme la fel de importante ca artileria. În secolul al XIX-lea, războaiele napoleoniene au combinat mobilizarea totală cu războiul economic și propaganda naționalistă. În secolul XX, „componenta hibridă” a atins un nivel fără precedent. Al Doilea Război Mondial a fost câștigat nu doar prin superioritate militară, ci și prin rețele de spionaj, decriptarea codurilor Enigma, operațiuni clandestine (SOE, OSS), coruperea unor oficiali germani și propaganda de masă. „Tokyo Rose”, „Lord Haw-Haw” sau „Radio Moscova” au fost instrumente de război informațional ante-digital.

Războiul Rece (1947–1991) reprezintă expresia cea mai clară a unui război hibrid: confruntare globală fără război deschis, purtată prin mijloace economice, culturale și ideologice. Joseph Nye a conceptualizat ulterior această dinamică prin noțiunea de soft power. Spionajul, propaganda, competiția tehnologică și economică, războaiele prin interpuși (Coreea, Vietnam, Afganistan) au fost toate manifestări ale unei hibridități depline. Prin urmare, ceea ce astăzi se prezintă drept „noutate” a fost, de fapt, norma strategică a secolului XX. Expresia a intrat în circulația mediatică globală în anii 2010, în special după acțiunile Federației Ruse în Crimeea și Donbas. Oficialii NATO au adoptat termenul pentru a descrie „strategiile ambigue” ale Moscovei: o combinație de război informațional, presiune energetică, atacuri cibernetice și operațiuni speciale fără însemne militare. Totuși, reducerea acestei complexități la o formulă singulară este problematică. Termenul funcționează mai degrabă ca instrument retoric și politic, menit să ofere legitimitate discursivă intervențiilor și politicilor de securitate. După cum observă analistul norvegian Halvard Leira, „‘războiul hibrid’ este un termen comod: destul de vag pentru a fi aplicat oricărui tip de conflict și destul de dramatic pentru a capta atenția publică”¹¹. Prin urmare, hibriditatea este mai degrabă un discurs despre război, nu o realitate ontologic nouă. Se produce astfel o confuzie între mijloace (tehnologice, informaționale) și concepte (strategice, doctrinare).

Evoluțiile tehnologice din ultimele decenii – internetul, rețelele sociale, inteligența artificială – au creat impresia unei rupturi epocale în arta războiului. Totuși, după cum subliniază Lawrence Freedman, „fiecare nouă tehnologie a fost însoțită de credința că schimbă natura războiului; în realitate, modifică doar forma sa”. Manipularea digitală, atacurile cibernetice și războiul informațional nu sunt altceva decât extensii ale vechilor practici de spionaj, sabotaj și propagandă. Dacă în secolul XX operațiunile se desfășurau prin radio, presă și cinema, astăzi mediul este digital, dar scopul – controlul percepției – rămâne același.

Campaniile informaționale, infiltrarea forțelor speciale, utilizarea mercenarilor și presiunea energetică a Rusiei ilustrează aplicarea clasică a instrumentelor non-militare într-un cadru strategic integrat. Totuși, aceste tactici nu diferă esențial de „războiul politic” descris de Mao Zedong în anii 1930 sau de metodele sovietice ale Războiului Rece. Conflictul israeliano-palestinian demonstrează cum războiul modern se desfășoară simultan pe câmpul de luptă și în spațiul mediatic. Narativul, imaginea și controlul percepției devin arme decisive, confirmând că războiul hibrid este, în fond, o nouă denumire pentru un vechi fenomen. Sancțiunile economice, atacurile cibernetice și bătălia pentru infrastructuri digitale (ex. Huawei, TikTok, Intel) arată că frontierele dintre război și pace sunt din ce în ce mai difuze, dar nu pentru prima dată. Fenomene similare au existat și în perioada interbelică, când blocadele comerciale și embargourile erau folosite ca arme geopolitice.

Bibliografie

1. Hoffman, F. G. (2007). Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars. Arlington, VA: Potomac Institute.
2. Clausewitz, C. von. (1832). Vom Kriege. Berlin: Dümmlers Verlag.
3. Sun Tzu. (2016). Arta războiului. Trad. rom. Iași: Polirom.
4. Gray, C. S. (2010). War, Peace and International Relations: An Introduction to Strategic History. London: Routledge.
5. van Creveld, M. (1991). The Transformation of War. New York: Free Press.
6. Freedman, L. (2017). The Future of War: A History. London: Penguin.
7. Gardiner, A. (1961). Egypt of the Pharaohs. Oxford University Press.
8. Goldsworthy, A. (2000). The Roman Army at War. Oxford: OUP.
9. Luttwak, E. N. (2009). The Grand Strategy of the Byzantine Empire. Harvard University Press.
10. Nye, J. S. (2004). Soft Power: The Means to Success in World Politics. PublicAffairs.
11. Leira, H. (2019). Hybrid War and Strategic Narratives. Norwegian Institute of International Affairs, Policy Brief.
12. Freedman, L. (2017). The Future of War: A History. Penguin.
13. Liddell Hart, B. H. (1954). Strategy: The Indirect Approach. London: Faber & Faber.