Două documente istorice despre Catedrala Mântuirii Neamului

Două documente istorice înălță­toare și ziditoare prin conținutul lor cu privire la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, simbol al unității de neam și de credință, au fost consemnate în cadrul ședinței festive a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 10/23 mai 1920, notează Ziarul Lumina.

Documentele au fost reproduse în volumul „Înalt Prea Sfinția Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea Înalt Regent. Omul și faptele. Contribuțiuni la studiul Istoriei Bisericii Române Ortodoxe Contemporane”, publicat la Editura Cartea Românească (vol. 1, Bucu­rești, 1929, pp. 471-473) de Ion Rusu Abrudeanu.

Hrisovul regelui Ferdinand I al României

Prea Sfințiți Părinți!

Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor românilor prin strădania atâtor minţi alese şi prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor şi slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducându-ne la izbândă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-L preamărim din toată inima cu cântarea – Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!

Această cântare, însă, trebuie să răsune în Biserica Mântuirii Neamului, pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor româ­nilor, ca semn de mulţumire pentru ajutorul Celui Preaînalt și ca simbol al unităţii sufletești a întregului neam și spre veşnică pomenire a celor răposaţi pentru înfăptuirea Româ­niei întregite; iar întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noștri stră­moși:

Pildă să ne fie Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt, care, după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște.

Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voievod, a cărui mână s-a descleștat de pe sabia-i fulgerătoare, ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba Iulia a Ardealului, drept mulțumire celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Basarab, care a semănat pământul țării cu lo­cașuri dumnezeiești ca mulțu­mire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste locașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași, în conști­ința dreptei jertfiri a oștenilor săi.

Pildă să ne fie tot șirul de stră­moși, ctitori de locașuri dumne­ze­iești, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârșit, pildă să ne fie răposatul rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de la Argeș și Trei Ierarhi.

Sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare de mulțumire și proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi și poporul român am avut fericirea de a conduce țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea Românilor într-un singur stat național.

Deci și Sfânta Biserică, care dorim a se înălţa întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreţ ce l-am atins şi opera tuturor ro­mâ­nilor, ca un simbol al unităţii de neam și de credință.

Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național, nea­mul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean.

Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea­sfințitului Sinod al Bisericii strămo­șești, Înalta sa binecuvântare spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte biserici.

Și Domnul va răsplăti celor de iubesc buna podoabă a casei Sale.

Al Prea Sfințiilor Voastre cu creștinească dragoste,

FERDINAND

București, 10 mai 1920.

Cuvântarea Mitropolitului primat Miron Cristea

Trăim zile glorioase, încât noi, generația de azi, cu drept cuvânt și cu multă mândrie, ne putem considera de cea mai fericită dintre toate generațiile din trecutul de două mii de ani ai neamului românesc.

Frumoasele rezultate istorice, ce le-a obținut neamul, ne îndreptățesc a constata că am avut în trecut și avem și azi bărbați conducători luminați, dezinteresați, înțelepți, prevăzători, providențiali chiar, pe care i-a urmat întreg poporul, cu toate atacurile zilnice pe care le cred purcezând mai mult din temperamentul vioi al rasei și din exagerarea scăderilor inerente dealtcum oamenilor peste tot și astfel și bărbaților care conduc țări și popoare.

Dar mai presus de toate, am avut parte de ajutorul preaputernicului Dumnezeu. Revelația acestui ajutor o putem descoperi și în cursul evenimentelor din istoria neamului nostru. O pildă recentă, pe care o cunoașteți toți este foarte evidentă.

S-a început războiul mondial.

România s-a dat de partea celor ce reprezentau idealul omenirii, de partea Antantei, căreia îi aparținea și puternica Rusie. Toți aveam nădejdea biruinței finale, dar, pe de altă parte, toți regretam că tovărășia noastră cu Rusia însemnează pieirea Basarabiei.

Mintea cea mai ageră, rafinăria cea mai diplomatică, prevederea cea mai circumspectă nu bănuiau realizarea idealului nostru aproape integral.

Și totuși, mândra Basarabie a căzut mai întâi în brațele iubitoarei mame, apoi a urmat Bucovina, Ardealul și celelalte provincii surori.

Și cine a condus așa înțelepțește destinele neamului? A fost degetul lui Dumnezeu. Vorba lui Alecsandri:

„E scrisă-n ceruri sfânta Unire,

E scrisă-n inimi cu foc ceresc.

O, Românie la a ta mărire,

Lucrează brațul dumnezeiesc!”

Lui, deci, îi datorăm recunoștința, slava și închinăciunea noastră.

Majestatea Sa gloriosul nostru Rege, care în timpul de grele încercări și-a pus încrederea în Domnul și a simțit mâna Lui ocrotitoare, iată, este cel ce ia inițiativa să-I înălțăm – drept monument de recu­noștință – o măreață biserică, care să fie cea mai aleasă podoabă a țării întregi.

Am statorit această ședință festivă, ca să dăm citire înveselitoarei solii regești și să facem apel călduros la întreaga țară, îndemnând-o, ca precum a urmat în timp de război pe Voievodul său viteaz până la strălucita biruință finală, așa să-l urmeze și în timp de pace, cu însuflețire unanimă la alcătuirea temeliilor acelor așezăminte care vor fi garan­ția viitorului nostru.

Biserica Mântuirii Neamului trebuie să se ridice cu ajutorul îmbel­șugat al țării întregi și cu obolul darnic al fiecărui cetățean și fiu al Bisericii noastre strămoșești.

Căci, dacă Dumnezeu ne-a învrednicit a ne mândri să fim cea mai fericită generație a neamului, apoi datorință sfântă avem să ne dovedim și vrednici de această distincție, justificând fiecare fiu al neamului această mândrie în măsura cea mai mare prin jertfe pentru așezămintele țării și îndeosebi pentru sfânta sa Biserică.

Catedrala Mântuirii Neamului să dovedească și prin concursul personal al fiecăruia, că este simbolul văzut al unității noastre de lege și credință, de care să ne lege și amintirea plăcută că am contribuit cu tot ce am putut la înălțarea ei.

Darul Domnului nostru Iisus Hristos coboară-se din belșug asupra acestei lucrări și asupra tuturor lucrărilor sfintei noastre Biserici și a iubitei noastre țări, precum prin mănoasa ploaie de mult așteptată și cerută, ni-l trimite de sus tocmai în aceste solemne clipe.

Cu aceste cuvinte de părintesc îndemn și de smerită rugă, deschid ședința festivă a Sf. Sinod.

Citeşte mai multe despre:   CMN  –   Catedrala Națională  –   Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române

---

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO!