Copiii din mediile defavorizate și lupta nevăzută împotriva abandonului. Vocea unei educatoare
În ultimii ani, fenomenul abandonului școlar și emoțional în rândul copiilor din clasele sociale defavorizate a devenit tot mai vizibil, dar paradoxal tot mai ignorat. Ca educatoare, aflată zilnic în mijlocul acestor realități, trăiesc cu durerea de a vedea cum unii copii pornesc în viață cu un handicap social pe care nu ei l-au ales. Vin în grădiniță cu ochii încrezători, cu inimile deschise, dar și cu lipsuri greu de imaginat. Pentru mulți dintre ei, educația este singurul loc unde li se spune că pot reuși, că au valoare, că merită mai mult.
Abandonul nu înseamnă doar absență fizică. Înseamnă lipsa implicării, lipsa încrederii, lipsa sprijinului din partea părinților care, la rândul lor, duc lupte zilnice pentru supraviețuire. Sunt părinți care muncesc mult, care se zbat, dar și părinți care nu mai știu să spere, care nu mai cred în educație și care transmit fără voie același mesaj copiilor lor: „Nu se poate”. Mulți își abandonează rolul, nu din nepăsare, ci pentru că nimeni nu i-a învățat altceva.
În aceste familii, copilăria este adesea prea scurtă. Nevoile de bază devin priorități absolute, iar grija pentru viitor se pierde în lupta pentru prezent. Copiii ajung să fie abandonați de propriile șanse înainte de a le fi primit vreodată.
În grădiniță, eu și colegii mei încercăm să fim scut și lumină. Încercăm să le oferim copiilor ceea ce poate nu primesc acasă: siguranță, stabilitate, încurajare, atenție, îndrumare. Dar oricât am lupta, nu putem compensa lipsa unui sistem care să îi susțină și lipsa unei comunități care să creadă în ei. Școala nu poate face singură miracole, dar poate aprinde scânteia. Însă pentru ca flacăra să ardă, este nevoie de mai mult decât un dascăl dedicat. Este nevoie de un lanț întreg de oameni și instituții care să nu renunțe la acești copii.
Abandonul copiilor din mediile defavorizate este o consecință a sărăciei, dar și a lipsei de încredere în educație. Este o realitate dureroasă, dar nu imposibil de schimbat. Soluția începe cu a-i privi pe acești copii nu ca pe niște statistici, ci ca pe niște suflete. Înseamnă programe reale de sprijin pentru familii, înseamnă consiliere, educație parentală, parteneriate între școală, autorități și comunitate.
Eu aleg să nu renunț la ei. Aleg să cred în ei, chiar și atunci când alții îi consideră pierduți. Pentru că fiecare copil, indiferent de mediul din care vine, are dreptul la educație, la viitor, la șansa de a fi văzut. Și dacă noi, cei care lucrăm cu ei, nu le suntem alături, atunci cine?
Roxana-Andreea Exari activează în domeniul educației din anul 2014, dedicându-se cu pasiune învățământului preșcolar, acolo unde și-a descoperit și consolidat vocația. Este animată de convingerea că fiecare copil, indiferent de mediul din care provine, merită acces egal la educație și oportunități de dezvoltare. Lucrează cu bucurie alături de cei mici, pe care îi apreciază pentru sinceritatea, curiozitatea și capacitatea uimitoare de a învăța rapid. Consideră că educația formală are un rol esențial în modelarea personalității copiilor și în influențarea pozitivă a parcursului lor în viață.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ
