„SUNT BINE” – CEA MAI MARE MINCIUNĂ A ZILELOR NOASTRE

„Sunt bine.”

… două cuvinte scurte, aruncate mecanic, un refren al supraviețuirii moderne. Două cuvinte care, în aparență, ar trebui să transmită echilibru, forță, normalitate, în realitate însă, „sunt bine” a devenit un scut, o armură rece, un fel de cod social prin care oamenii se ascund, nu se arată.

… pentru că în spatele unui „sunt bine” spus cu voce sigură se află, tot mai des, urlete mute, fisuri emoționale, nopți nedormite, temeri neștiute, noduri în gât pe care nimeni nu le dezleagă.

De ce mințim? Mecanismul psihologic al măștii

Societatea modernă a transformat ideea de vulnerabilitate într-un defect. Ești puternic dacă duci, dacă taci, dacă reziști. Emoțiile, fragilitatea, sinceritatea profundă au ajuns să fie tratate ca slăbiciuni, nu ca expresii ale unei umanități firești.

Astfel, „sunt bine” devine:

• strategie de apărare: dacă nu spun ce simt, nu sunt rănit;
• strategie de integrare: ceilalți mă vor accepta dacă par în control;
• strategie de evitare: îmi e mai ușor să evit întrebările incomode decât să intru în dialog real.

Această mască permanentă, repetată zilnic, se întipărește în sinapse și, vai, ce tare doare! Creierul înregistrează nevoia de fațadă ca pe o rutină, iar rutina devine identitate. Așa ajungem să nu mai știm nici noi înșine când suntem cu adevărat bine. Oare am fost vreodată? Ce e ăla bine?

Prețul ascunderii – de la stres la alienare

Minciuna aceasta, aparent banală, zisă pe pilot automat, are un preț uriaș. Studiile de psihologie socială arată că emoțiile reprimate cresc nivelul de stres, slăbesc imunitatea și favorizează depresia și anxietatea. Altfel spus, corpul plătește nota emoțiilor neexprimate. Dar există și un alt preț, invizibil, mai tragic: răceala dintre oameni.

Suntem conectați superficial, dar profund separați. Comunicăm prin ecrane, reacții rapide, zâmbete forțate, dar nu ne mai uităm cu adevărat unii în ochii celorlalți. Ne este teamă să vedem durerea altuia pentru că ne-ar obliga să o recunoaștem și pe a noastră. Acesta este fundalul pe care oamenii din jurul nostru se sting încet, în tăcere, sub greutatea propriului „sunt bine”.

Goana după „binele personal” – orbire emoțională colectivă

Trăim într-o cultură a eficienței. Vrem performanțe, rezultate, imagine impecabilă. În graba noastră, nu mai observăm că lângă noi stau oameni care poartă măști crăpate.

Preferăm să acceptăm „sunt bine” pentru că:

• ne scutește de timp, efort și implicare;
• ne ferește de emoții intense cu care nu știm să ne descurcăm;
• ne permite să ne continuăm goana fără pauze morale.

Dar această comoditate ne face complici la suferința celor de lângă noi… și la capitolul ASUMARE, corigenți am fost mereu.

Aproape fiecare dintre noi are în preajmă pe cineva care se luptă: în tăcere, în singurătate, în suferință. Și totuși, îi lăsăm să se ascundă pentru că e mai ușor să crezi masca decât să vezi omul.

Semnal de alarmă: „Sunt bine” care strigă după ajutor

Ar cam fi momentul să ne trezim, să ridicăm ochii din ecrane și să vedem oamenii în prezent ca să nu plângem într-un prea târziu. Ar cam fi momentul să învățăm să ne pese… nu doar de propriile persoane, ci și de oamenii de lângă noi.

Pentru că în spatele fiecărui „sunt bine” spus prea repede, prea rigid, prea automatizat se poate afla:

• un burnout;
• depresie;
• un sentiment de inutilitate;
• pierdere nespusă;
• durere acută;
• luptă nevăzută.

Statisticile globale arată creșteri dramatice ale tulburărilor de anxietate și depresie, în special în rândul persoanelor care afișează constant stabilitate și „reziliență”. Pentru mulți, machiajul durerii și tăcerile devin o a doua natură până când corpul sau mintea cedează.

Ce putem face? Cum spargem cercul minciunii convenabile

Nu putem schimba lumea peste noapte, dar putem schimbă relațiile dintre noi.

A) Să ÎNTREBĂM mai profund.

„Ești bine?” să devină „Cum ești cu adevărat?”, spus cu privirea atentă și voce caldă.

B) Să ASCULTĂM fără să judecăm.

Nu pentru a răspunde, ci pentru a înțelege.

C) Să oferim spațiu sigur.

Oamenii au nevoie de cineva lângă care pot fi vulnerabili fără rușine.

D) Să ne dăm jos propriile măști.

Vulnerabilitatea naște vulnerabilitate. Sinceritatea inspiră sinceritate.

E) Să nu lăsăm un „sunt bine” să închidă discuția.

Uneori, cea mai mare formă de iubire este să insiști blând:

„Știu că poți spune că ești bine… dar dacă nu e, sunt aici.”

Puterea de a vedea dincolo de mască

„Sunt bine” nu este doar o expresie, ci este un simptom al unei lumi care se teme să simtă, să se arate, să se apropie. O lume în care oamenii suferă tot mai mult în tăcere și tot mai puțini îi observă.

Dar schimbarea începe simplu: cu un om care îndrăznește să vadă, cu o întrebare sinceră, cu o mână întinsă, cu o privire care spune: „Nu trebuie să fii bine pentru mine.”

Nu toți cei care spun „sunt bine” sunt bine, iar noi avem datoria – umană, nu socială – de a privi dincolo de mască.

… pentru că uneori, un „Cum ești cu adevărat?” poate salva o viață.