Propaganda de război și construcția consensului: de la discursul moral la interesele materiale
„Dacă oamenii ar ști despre război, acesta s-ar opri imediat”, afirma în 1914 prim-ministrul britanic Lloyd George. Această propoziție, formulată în chiar momentul inaugurării războiului total modern, rezumă una dintre tensiunile fundamentale ale politicii internaționale contemporane: distanța structurală dintre realitatea războiului și reprezentarea sa publică. Războiul nu este doar un fapt militar sau geopolitic, ci și — poate în primul rând — un fapt discursiv, produs, legitimat și întreținut prin mecanisme sofisticate de propagandă. Pornind de la două decenii de analiză a conflictelor armate, a justificărilor lor oficiale și a mitologiilor politice care le însoțesc, se poate susține că fiecare război modern urmează un set relativ stabil de reguli narative. Aceste reguli nu sunt întâmplătoare, ci constituie ceea ce poate fi numit, într-o perspectivă de politologie critică, principiile propagandei de război. Ele funcționează ca instrumente de fabricare a consensului, în sensul descris de teoria critică a mass-mediei, și permit transformarea unor interese materiale concrete în imperative morale aparent incontestabile.
Primul dintre aceste principii constă în ocultarea intereselor reale. Rareori, dacă nu niciodată, războiul este prezentat ca o luptă pentru controlul resurselor energetice, al rutelor de transport, al piețelor sau al zonelor de influență strategică. Petrolul, gazul, gazoductele sau proiectele energetice transnaționale dispar din discursul oficial, fiind înlocuite de un vocabular moralizator: securitate, stabilitate, valori, responsabilitate internațională. Cazul Siriei este emblematic în acest sens, fiind plasat la intersecția intereselor energetice regionale, a competițiilor geopolitice și a proiectelor strategice din estul Mediteranei.
Al doilea principiu este ștergerea sau deformarea istoriei. Statele care se prezintă drept arbitri morali ai ordinii internaționale omit sistematic propriul trecut colonial, intervențiile anterioare și responsabilitățile istorice în destabilizarea regiunilor asupra cărora pretind astăzi autoritate etică. Istoria Siriei, de la mandatul francez până la conflictele regionale contemporane, ilustrează modul în care trecutul este selectiv invizibilizat pentru a face posibilă o narațiune simplificată, maniheistă.
Cel de-al treilea principiu presupune diabolizarea adversarului. Odată ce decizia politică de intervenție este luată, adversarul trebuie transformat într-o figură absolut negativă, incompatibilă cu orice formă de negociere sau ambiguitate. Complexitatea conflictului este redusă la un antagonism moral radical, iar îndoiala, precauția sau cererea de probe devin rapid suspecte. În acest cadru, ideea de „război curat” este o ficțiune, iar atrocitățile sunt instrumentalizate selectiv pentru a justifica escaladarea.
Al patrulea principiu constă în retorica umanitară. Intervențiile armate sunt prezentate ca răspunsuri morale inevitabile la suferința civililor, chiar și atunci când aceste intervenții contribuie la prelungirea sau intensificarea conflictului. Discursul umanitar funcționează astfel ca un „ambalaj diplomatic” al unor obiective politice și strategice deja stabilite.
În fine, al cincilea principiu este monopolizarea spațiului dezbaterii. Mass-media dominante tind să reproducă discursul oficial, limitând pluralismul interpretărilor și marginalizând vocile critice. Absența unei confruntări reale de argumente, invocarea autorității serviciilor secrete fără transparență probatorie și delegitimarea scepticismului contribuie la consolidarea unei opinii publice aliniate.
Analiza acestor principii nu are doar o valoare retrospectivă. Ea sugerează caracterul repetitiv al justificărilor de război și transferabilitatea lor de la un teatru de conflict la altul — Siria, Iran, Venezuela, Algeria sau Africa Centrală. Din această perspectivă, războiul umanitar apare mai degrabă ca o categorie ideologică decât ca o realitate empirică. Dacă obiectivul este construirea unei umanități solidare și reducerea violenței internaționale, politologia nu poate evita întrebarea fundamentală: cine provoacă războaiele și în ce condiții devin ele acceptabile pentru opinia publică? Răspunsul nu se află doar pe câmpul de luptă, ci și în arhitectura discursivă care îl face posibil.
Pentru a înțelege mecanismele descrise mai sus, este necesară ancorarea analizei într-un cadru teoretic solid, care să permită depășirea nivelului descriptiv și integrarea propagandei de război într-o reflecție mai amplă asupra puterii, discursului și cunoașterii în relațiile internaționale. Patru perspective sunt deosebit de relevante în acest sens: modelul propagandei formulat de Noam Chomsky, teoria puterii simbolice la Pierre Bourdieu, realismul critic și constructivismul în relațiile internaționale.
1. Noam Chomsky și „fabricarea consimțământului”
Modelul propagandei elaborat de Noam Chomsky și Edward S. Herman oferă un instrument central pentru analiza modului în care războaiele devin acceptabile în spațiul public al democrațiilor liberale. Conform acestui model, mass-media nu funcționează ca un „câine de pază” al puterii, ci ca un sistem de filtrare a informației, structurat de interese economice, politice și instituționale. Cele cinci „filtre” identificate de Chomsky — proprietatea mediilor, dependența de publicitate, sursele oficiale de informație, sancționarea opiniilor deviante și ideologia dominantă — explică de ce discursurile critice asupra războiului sunt marginalizate, în timp ce narațiunile oficiale sunt prezentate ca evidente și raționale. În acest cadru, propaganda nu este o minciună grosieră, ci o selecție sistematică a faptelor, o ierarhizare a victimelor și o naturalizare a violenței „legitime”.
Aplicată conflictelor contemporane, această perspectivă explică de ce atrocitățile comise de adversari sunt hiper-mediate, în timp ce cele produse de aliați sau de statele dominante sunt minimalizate, contextualizate sau pur și simplu ignorate. Războiul devine astfel un act de „responsabilitate internațională”, nu o decizie politică contestabilă.
2. Pierre Bourdieu: putere simbolică și violență simbolică
Pierre Bourdieu permite aprofundarea dimensiunii simbolice a propagandei de război. Conceptul său de putere simbolică desemnează capacitatea actorilor dominanți de a impune o viziune asupra lumii ca fiind legitimă, naturală și universală. Această putere este cu atât mai eficientă cu cât este mai puțin percepută ca atare. În contextul războiului, violența militară este precedată și însoțită de o violență simbolică, care definește cine este agresorul, cine este victima, cine are dreptul să vorbească și cine este discreditat ca „ideologic”, „conspiraționist” sau „naiv”. Jurnaliștii, experții „autorizați”, responsabilii politici și instituțiile internaționale contribuie la formarea unui câmp discursiv în care anumite interpretări sunt legitime, iar altele devin impensabile.
Bourdieu ne ajută să înțelegem de ce apelul la „experți” și la „servicii secrete” funcționează ca argument de autoritate: nu pentru că oferă dovezi verificabile, ci pentru că beneficiază de un capital simbolic acumulat istoric. Astfel, propaganda de război nu constă doar în ceea ce se spune, ci și în cine are dreptul de a spune.
3. Realismul critic: interese materiale și cauzalitate profundă
Realismul critic, asociat în special cu lucrările lui Roy Bhaskar, oferă un cadru util pentru a reconcilia dimensiunea materială și cea discursivă a războiului. Spre deosebire de realismul clasic din relațiile internaționale, realismul critic nu reduce politica globală la competiția brută între state, ci insistă asupra existenței unor structuri profunde care condiționează acțiunea actorilor. Din această perspectivă, războaiele nu pot fi explicate exclusiv prin evenimente declanșatoare (atacuri, arme chimice, crize umanitare), ci trebuie analizate în raport cu structuri economice, energetice și geopolitice preexistente. Propaganda intervine tocmai pentru a masca aceste cauzalități profunde și a le înlocui cu explicații moralizatoare, centrate pe urgență și emoție.
Realismul critic permite astfel o distincție esențială între nivelul fenomenal (ceea ce este vizibil și mediatizat) și nivelul real (interesele și raporturile de putere care produc evenimentele). Această distincție este crucială pentru demontarea justificărilor de război.
4. Constructivismul: războiul ca produs al discursului
În fine, constructivismul în relațiile internaționale aduce o contribuție esențială prin accentul pus pe rolul ideilor, normelor și identităților. Din această perspectivă, războiul nu este doar rezultatul unor interese obiective, ci și al modului în care actorii își construiesc reciproc identitățile: civilizat/barbar, democratic/tiranic, responsabil/iresponsabil. Propaganda de război poate fi înțeleasă ca un proces de construcție socială a inamicului, în care anumite state sau lideri sunt definiți ca fiind în afara ordinii morale internaționale. Odată ce această construcție este stabilizată discursiv, violența împotriva lor devine nu doar posibilă, ci necesară și legitimă. Constructivismul explică, de asemenea, caracterul repetitiv al justificărilor de război: aceleași cadre narative sunt reutilizate în contexte diferite, deoarece ele sunt deja internalizate de elitele politice și de publicul larg.
Împreună, aceste patru cadre teoretice converg spre o idee centrală: războiul modern este inseparabil de producerea simbolică a legitimității sale. El nu este doar pregătit în cancelarii și pe piețele energetice, ci și în discursuri, platouri de televiziune, rapoarte oficiale și apeluri morale. În concluzie, rolul intelectualului adevărat și al cetățeanului implicat într-o democrație în timp de război poate fi rezumat printr-o etică a vigilenței. Aceasta presupune refuzul naturalizării violenței, demontarea evidențelor prefabricate și apărarea spațiului public ca loc al dezbaterii raționale, nu al mobilizării afective.
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet
