De ce o abordare diacronică în programa de Limba și literatura română nu este un regres, ci o condiție a formării culturale

Dezbaterea publică declanșată de noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a a depășit rapid cadrul strict pedagogic, transformându-se într-o dispută simbolică despre identitate culturală, sensul educației umaniste și rolul școlii într-o societate aflată sub presiunea accelerării tehnologice. Întrebarea aparent simplă — ce ar trebui să studieze elevii de 15 ani? — ascunde, în realitate, o problemă mult mai profundă: cum formăm competențe fără a dizolva cultura și cum modernizăm predarea fără a rupe continuitatea istorică a literaturii? În acest context, opțiunea pentru o abordare diacronică în clasa a IX-a a fost interpretată de unii critici drept o „întoarcere în trecut”, o revenire la un model enciclopedic și livresc, incompatibil cu nevoile elevului contemporan. O analiză atentă a documentului curricular și a argumentelor aduse în dezbaterea publică arată însă contrariul: criteriul cronologic urmează un principiu organizator care permite integrarea competențelor, nu anularea lor.

Unul dintre cele mai frecvente argumente împotriva abordării cronologice este acela că elevul ar fi „dezorientat” sau „îndepărtat de lectură” prin contactul precoce cu texte vechi. Această poziție pornește de la o premisă discutabilă: aceea că dificultatea este un obstacol, nu o resursă formativă. În realitate, diacronia oferă elevului un cadru de orientare, o hartă culturală minimă fără de care textele literare devin simple fragmente izolate, dar lipsite de sens istoric. Literatura nu este o succesiune arbitrară de texte, ci un proces de acumulare, reacție și dialog între epoci. A elimina această dimensiune în numele „apropierii de experiența elevului” riscă să reducă lectura la identificare emoțională imediată, fără profunzime cognitivă. În schimb, abordarea diacronică permite elevului să înțeleagă cum se schimbă temele, formele, limbajul și sensibilitatea, oferindu-i instrumente de interpretare transferabile și în afara literaturii.

Un alt nod al dezbaterii îl constituie opoziția dintre învățarea pe competențe și studiul istoriei literare. Criticii programei sugerează că introducerea diacroniei ar favoriza memorarea și conspectul, în detrimentul gândirii critice. Această opoziție este însă artificială, întrucât competențele se dezvoltă prin lucrul pe conținuturi semnificative. Noua programă propune tipuri de texte, genuri și forme literare, lăsând profesorului libertatea selecției. Iar elevil este invitat să compare, să observe evoluții, să identifice rupturi și continuități. Aceste operații sunt, în mod evident, exerciții de gândire critică. Mai mult, integrarea explicită a componentei de limbă română — dincolo de gramatica tradițională — răspunde direct problemelor de analfabetism funcțional semnalate de testele PISA. 

O parte a criticilor se bazează pe o imagine idealizată a elevului contemporan: un adolescent permanent conectat, creativ, dar incapabil să relaționeze cu texte mai vechi. Experiența didactică invocată în dezbatere — inclusiv proiecte care aduc elevii în contact cu scriitori contemporani — arată însă că problema nu este refuzul lecturii, ci modul în care lectura este mediată. Un elev care înțelege ce este romantismul, realismul sau modernitatea literară va citi altfel un text actual, fiind capabil să recunoască influențe, rupturi și inovații. În lipsa acestui cadru, lectura riscă să devină pur consumistă, dependentă de gust și modă, într-o lume dominată de fluxuri informaționale rapide, fake news și manipulare mediatică.

Abordarea diacronică propusă în noua programă de Limba și literatura română reprezintă de fapt o strategie de echilibru între tradiție și modernitate, între cultură și competențe, între libertatea profesorului și coerența curriculară. Nicidecum o întoarcere nostalgică spre trecut! Problemele reale ale sistemului educațional — inegalitățile dintre licee, formarea profesorilor, presiunea examenelor standardizate — nu pot fi rezolvate prin eliminarea istoriei literare. Soluția este o predare inteligentă, contextualizată și reflexivă. În cele din urmă, întrebarea esențială nu este dacă elevii de 15 ani „pot” studia diacronic literatura, ci dacă ne permitem să-i lipsim de această perspectivă. Fără diacronie, literatura riscă să devină o succesiune de texte fără memorie. Cu diacronie, ea rămâne ceea ce este în esență: o formă de cunoaștere a omului în timp.