Un An de…. pomină
În 2025, oamenii au comunicat mai mult ca oricând și s-au înțeles mai puțin ca niciodată. Nu pentru că le-au lipsit cuvintele, ci pentru că acestea s-au înmulțit până au devenit zgomot. Au scris mesaje scurte, le-au trimis în grabă, dintr-un reflex al singurătății, nu dintr-o nevoie reală de întâlnire. Ca femeia care și-a expediat singură scrisori pentru a supraviețui, omul acestui an și-a aruncat gândurile într-un spațiu virtual care i-a răspuns imediat, dar nu l-a ascultat. Aceasta a fost încă o urmă de comunicare. Sau cel puțin așa a fost numită. În spatele ecranelor, fiecare și-a practicat monologul cu o rigoare aproape ascetică. Nu a mai fost nevoie de transcendență: algoritmul a vegheat, a confirmat, a recompensat, a redistribuit. Conversația s-a transformat într-o formă de solitudine administrată. Oamenii nu au mai așteptat răspunsuri, ci reacții. Iar reacțiile nu au schimbat nimic; ele doar au prelungit iluzia existenței pentru câteva clipe.
Zi după zi, miliarde de oameni s–au întors de la muncă și s-au așezat în fața acelorași ecrane. Au primit aceleași pachete de știri, aceleași idei gata mestecate, aceleași emoții standardizate. De la adolescență la bătrânețe, au trăit sub această pelerină protectoare, au fost feriți de provocările interiorității. A doua zi, în dialogurile lor, nu au făcut decât să reia clișeele învățate fără efort, le-au rostit cu convingerea că le aparțineau. Astfel, viețile au curs întregi, fără spor lăuntric, dar și fără riscul confruntării cu sinele.
În acest peisaj, comunicarea autentică a rămas un act suspect și periculos. Orice dialog adevărat a fost o încleștare mascată, un război discret purtat sub zâmbete și politețe. Oamenii au intrat în conversații cu speranța că îl vor înțelege pe celălalt și au ieșit cu oroarea că au aflat ceva ce nu trebuia, despre el și despre ei înșiși. De aceea, în 2025, majoritatea a evitat întâlnirea reală: a preferat apropierea fără atingere, cuvintele fără greutate, schimburile care nu au lăsat urme. Războaiele – reale, simbolice sau doar invocate obsesiv – au continuat să funcționeze ca paradoxuri morale. Ele au distrus, dar au restabilit temporar un sens comun. După conflicte, oamenii au părut mai uniți, pentru că frica a devenit colectivă, iar tăcerea a căpătat din nou valoare. Individualismul s-a dizolvat pentru scurt timp, a topit angoasele personale în spaime împărtășite. Fiecare a rămas, e drept, un om între oameni, în loc de „cel mai bun dintre pământeni„
În prezența conflictului permanent, pandemia singurătății s-a extins din nou, metodică și rece. Fiecare a rămas singur lângă alt singur, a vorbit neîncetat pentru a nu auzi ceea ce a știut deja despre sine. Anul 2025 nu a fost nici apocalipsă, nici mântuire. A fost doar consecvent cu firea omului in toate complexitatea și complexitățile sale. Un timp în care comunicarea și necomunicarea au mers una lângă alta, ca două surori fragile și obosite, până când păcile s-au amânat, fără să fi început vreodată cu adevărat.
La mulți ani…. dar să nu fie de pomană!
