Andrei Popete Pătrașcu trage un semnal de alarmă și cere o lege împotriva celor care falsifică istoria națională!
Andrei Popete Pătrașcu, istoric și editorialist, este autorul mai multor cărți, studii și articole de istorie dedicate elitei militare românești, Eroilor și celor două războaie mondiale. Pe lângă activitatea sa de cercetare, joacă un rol activ în promovarea valorilor culturale și istorice naționale, fiind președinte al Asociației cultural-istorice Pleniceanu, o organizație care susține proiecte menite să conserve și să promoveze patrimoniul istoric. De asemenea, el este vicepreședinte al Asociației de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I”, asociație dedicată reconstituirii evenimentelor istorice și educării publicului larg în privința acestora. Andrei Popete Pătrașcu este și profesor de istorie în București, fiind implicat activ în evenimente educaționale dedicate atât elevilor cât și profesorilor, prin organizarea de conferințe internaționale în domeniul educației.
În România ultimilor ani, asistăm la un paradox periculos: în timp ce statul pedepsește negarea unor crime istorice cum este Holocaustul, sau promovarea simbolurilor legionare și comuniste, falsificarea propriei noastre istorii naționale rămâne nepedepsită, tratată ca simplă opinie sau „libertate academică”. Însă, când distorsionarea voită a realităților istorice devine instrument de manipulare colectivă, avem de-a face cu un act deliberat de subminare a identității naționale. Într-o țară în care trecutul e rescris în funcție de interese ideologice sau de agende externe, este imperativă o reglementare legală clară care să protejeze adevărul istoric românesc.
Solicităm o lege prin care falsificarea istoriei naționale să fie sancționată penal, la fel ca negarea unor tragedii universale. A nu sancționa minciuna istorică echivalează cu o complicitate tacită la distrugerea memoriei colective. Nu vorbim despre impunerea unei versiuni oficiale, ci despre protejarea documentelor, a surselor autentice și a adevărurilor demonstrate istoric. Istoria nu este un teritoriu al ficțiunii ideologice, ci fundamentul pe care se construiește conștiința națională. Când memoria e trădată, viitorul devine vulnerabil.
În ultimii ani, sub masca „demitizării” și a „reevaluării critice”, asistăm la un adevărat linșaj simbolic al unor momente, figuri și fapte esențiale din istoria românilor. De la domnitori transformați în tirani, la regimuri prezentate fără nuanțe și până la perioade istorice analizate exclusiv prin lentila unor convingeri politice, falsificarea istoriei s-a transformat într-o armă ideologică. Iar această armă nu e folosită doar de ignoranți sau extremiști (fie ei pro-europeni, fie pro-ruși), ci, mai grav, de instituții academice și mass-media care și-au abandonat menirea educativă în favoarea unui militantism selectiv.
Este revoltător cum, în paralel cu interzicerea simbolurilor legionare sau comuniste, nu există nicio reacție instituțională față de batjocorirea memoriei eroilor naționali, rescrierea nedocumentată a evenimentelor din 1989 sau minimalizarea crimelor comise împotriva românilor în diverse etape istorice. De ce un steag verde e considerat periculos, dar nu și minciuna repetată despre un întreg capitol din trecutul nostru? De ce să protejăm doar o parte a adevărului, când întreaga noastră identitate se clădește pe el?
O asemenea lege nu trebuie să fie un instrument de cenzură, ci de responsabilizare. Istoria trebuie apărată nu de critici sau opinii legitime, ci de minciună, de deformare intenționată, de manipulare cu scop politic. Dacă nu protejăm memoria națională, riscăm să devenim un popor fără rădăcini, ușor de rupt și de redefinit din exterior. Iar un popor fără memorie e un popor fără viitor.
