Școala de invazii rapide
Lumea a ajuns un seminar permanent în care superputerile economice învață una de la alta cum se intră peste alții cu aer moral. Cândva, invazia era o rușine, o agresiune. Azi e un „studiu de caz”. Manualul e subțire: iei o hartă veche, o mângâi nostalgic, apoi explici că istoria ți-a rămas datoare. Dacă nu merge, invoci securitatea. Dacă nici asta nu convinge, spui că aperi democrația cu zgomot de rachete. Important e tonul: calm, părintesc, convins că ceilalți nu știu ce e bine pentru ei.
Liderii se succed ca niște profesori grăbiți. Unii poartă uniformă, alții costum, dar toți predau aceeași lecție: forța e mai rapidă decât răbdarea. Diferența e doar de branding. Unii spun „operațiune specială”, alții „intervenție legitimă”. Conținutul e identic, ambalajul diferă. Economia e tot ce contează. Sancțiunile cad pe populație ca ploaia acidă, iar piețele economice oftează teatral, apoi se adaptează. Morala e flexibilă, contractele de gaze și petrol sunt serioase. Valorile se apără până la primul profit consistent.
Comunitatea internațională notează conștiincios: „profund îngrijorați”, „ferm condamnat”, „dialog necesar”. Apoi închide caietul și așteaptă pauza. Între timp, elevii cei mai vocali își pregătesc prezentarea următoare. Așa se învață să invadezi „ca alții”: nu din greșeli, ci din îndrăzneală. Și toți par să fi ratat singura lecție utilă: nimeni nu iese mai mare dintr-o țară mai mică, iar pacea predată cu forța rămâne doar o temă nefăcută.
În clasa mare a geopoliticii, unde nimeni nu repetă anul dar toți repetă greșelile, câțiva elevi se ridică primii cu mâna sus, pentru că vor să fie văzuți. Donald Trump, Uniunea Europeană și Benjamin Netanyahu sunt genul de elevi silitori puțin: atenți la profesorul greșit și grăbiți să predea înainte să înțeleagă subiectul.
Trump intră primul în sală, trântind ușa. Nu citește programa, dar vorbește tare, sigur pe el, convins că dacă ridici vocea suficient, realitatea se aliniază. Pentru el, lecția e simplă: forța e negociere, iar negocierile se câștigă înainte să înceapă. Dacă nu iese, vina e a altora — a istoriei, a presei, a lumii nerecunoscătoare. Uniunea Europeană stă în bancă, cu caietul impecabil. Notează tot, subliniază „valori”, adaugă note de subsol și avertismente. Nu ridică vocea, dar nici nu părăsește sala. Când vine testul, răspunde corect moral și ezitant practic. E elevul care știe definiția păcii, dar nu și metoda de aplicare.
Netanyahu vine cu tema făcută din anii trecuți. Aceleași argumente, aceleași justificări, aceeași convingere că securitatea explică tot și scuză restul. Predă lecția ca pe una personală, fără să observe că banca din față e mereu ocupată de alții. Toți trei cred că sunt printre cei mai buni din clasă. În realitate, sunt doar cei mai vizibili. Și, ca orice elev silitor puțin, confundă viteza cu inteligența și repetiția cu adevărul. Lecția finală rămâne neînvățată: nu câștigi lumea demonstrând că poți intra peste ea.
În banca din spate, aparent absent, stă Vladimir Putin: elevul care pretinde că știa lecția înainte să existe manualul. Nu ridică mâna, pentru că nu are nevoie: el scrie programa din memorie selectivă. Istoria e caietul lui personal, din care rupe pagini, adaugă note și le prezintă drept adevăr incontestabil.
Astfel, Trump strigă, Uniunea Europeană ezită, Netanyahu justifică, iar Putin zâmbește rece: lecția lui a fost preluată, dar niciodată înțeleasă. Pentru că adevărul pe care nimeni nu vrea să-l scrie pe tablă e simplu și incomod: invaziile pot fi imitate, dar dezastrul nu poate fi externalizat. Școala merge mai departe. Elevii rămân silitori. Iar lumea, din nou, teren de practică până la Recreația cea Mare.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Presă cu frică de Dumnezeu
