Trumputin sau noua hegemonie a Unchiului Sam

Declarațiile recente ale administrației conduse de Donald Trump, formulate după operațiunea militară din Venezuela, marchează o ruptură vizibilă față de paradigma liberală a politicii externe americane din ultimele decenii. Ele conturează o strategie în care forța, coerciția și acțiunea unilaterală nu mai sunt excepții justificate de crize extreme. În America Latină, intervenția din Venezuela are o funcție geopolitică dublă: neutralizarea unui regim ostil și transmiterea unui semnal de disciplinare regională. Capturarea liderului de la Caracas creează un precedent care subminează principiul neintervenției și redefinește suveranitatea statelor din emisfera vestică ca fiind condiționată de comportamentul lor strategic. Amenințările la adresa Columbiei și presiunile asupra Mexicului indică o reactivare a logicii Monroe, un fel de Monroe+, adaptată secolului XXI: securitatea internă a SUA este proiectată dincolo de granițe, iar vecinii devin extensii ale acestui perimetru de securitate.

Această abordare produce un efect de descurajare asimetrică. Statele mai mici sunt forțate să aleagă între conformare și risc, în timp ce actorii regionali încearcă să-și recalibreze alianțele. Pe termen mediu, rezultatul probabil nu este stabilitatea, ci fragmentarea politică a regiunii, cu regimuri mai prudente, dar și cu opoziții interne radicalizate de percepția ingerinței externe. Extinderea discursului către Iran mută analiza din plan regional în zona competiției strategice globale. Mesajul transmis este acela al unei presiuni permanente, menite să limiteze marja de manevră a Teheranului și să reasigure aliații SUA din Orientul Mijlociu. Această strategie menține un echilibru instabil: descurajează escaladarea directă, dar favorizează conflictele indirecte, prin intermediari și zone gri, sporind volatilitatea regională. Cuba este tratată într-un registru diferit, ca regim aflat într-o fază terminală.

Din perspectivă geopolitică, aceasta sugerează o strategie de cost minim: Washingtonul mizează pe colaps economic și izolare diplomatică, evitând o intervenție care ar putea produce reacții internaționale negative. Este o abordare rece, calculată, care reflectă ierarhizarea clară a amenințărilor în funcție de utilitatea strategică a intervenției. Referirea la Groenlanda deschide o dimensiune esențială a noii politici americane: Arctica drept spațiu central al rivalității marilor puteri. Interesul pentru acest teritoriu este dat de controlul rutelor maritime emergente, al resurselor energetice și al poziționării militare într-o zonă în care Rusia și China își extind rapid prezența. Tensiunile generate cu Danemarca și alți aliați NATO indică o ierarhizare a relațiilor, în care competiția strategică primează în fața solidarității alianțelor tradiționale.

Privite în ansamblu, aceste poziționări sugerează o tranziție accelerată către o ordine internațională bazată pe raporturi de forță, nu pe reguli comune. Statele Unite nu mai joacă rolul principalului garant al ordinii liberale, ci pe cel al unei puteri care își afirmă interesele direct, chiar cu prețul erodării normelor existente. Geopolitic, acest curs contribuie la normalizarea sferelor de influență, la creșterea neîncrederii între state și la consolidarea unei lumi multipolare instabile, în care securitatea este negociată permanent prin presiune și demonstrații de putere.

Viziunea geopolitică promovată de Donald Trump se apropie periculos de modelul de putere asociat cu Vladimir Putin, prin logica de funcționare a puterii. Amândoi privesc politica internațională ca pe un spațiu al competiției brute, în care statele puternice au drepturi, iar celelalte au obligații. În centrul acestei viziuni se află personalizarea extremă a deciziei. Ca și în modelul rusesc, politica externă este prezentată ca expresia directă a voinței liderului. Statul devine instrument, iar liderul devine criteriul ultim al legitimității. Un alt punct comun este disprețul față de suveranitate, reinterpretată selectiv. În viziunea lui Trump, la fel ca în cea a lui Putin, suveranitatea nu este un principiu universal, ci un privilegiu rezervat statelor suficient de puternice pentru a o apăra. Intervențiile, amenințările sau revendicările teritoriale sunt justificate prin securitate, istorie sau interese strategice, exact mecanismele prin care Rusia și-a legitimat acțiunile în vecinătatea sa. Asemănarea se regăsește și în logica sferelor de influență. America Latină, în discursul lui Trump, este tratată ca un spațiu natural de control american, așa cum Europa de Est este prezentată de Kremlin drept zonă de interes vital rus. Această gândire reduce ordinea internațională la o hartă a forței, anulând ideea de egalitate juridică între state.

Diferența majoră dintre cei doi lideri este una de stil, nu de fond. Putin operează prin ambiguitate calculată și pași graduali. Trump preferă zgomotul, declarația publică și presiunea deschisă. Însă rezultatul este similar: normalizarea constrângerii, intimidării și a acțiunii unilaterale ca instrumente legitime de politică externă. Această convergență este problematică nu doar pentru adversarii Statelor Unite, ci și pentru aliații săi. Prin apropierea de un model de tip putinist, Washingtonul riscă să submineze chiar ordinea internațională pe care a contribuit decisiv să o creeze.

La fel ca titlul unui film, ne întrebăm retoric: there will be war?

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează