Circul Lumii Noi
În fiecare dimineață, lumea își trage cortina pentru a anunța sosirea caravanei de circari ambulanți, iar publicul – noi toți – intrăm cu biletul plătit în rate, prin inflație, frică și speranță. În arenă sunt lideri cu aere de lei din savana africană.
Uniunea Europeană apare prima, îmbrăcată într-un costum croit din tratate, comisii și comunicate atent lustruite. Merge pe sârmă, cu pași măsurați, ținând echilibrul între valori și interese, între solidaritate și calcule electorale. Publicul aplaudă când vorbește despre unitate, oftează când deciziile vin prea târziu. UE nu cade, dar nici nu sare – se menține, cu eleganța unui acrobat care știe că o mișcare greșită poate rupe plasa de sub el.
Apoi intră președintele SUA – oricare ar fi el la momentul spectacolului – schimbând decorul cu un singur gest. Luminile se aprind mai tare, reflectoarele devin globale. Când e Trump, circul se transformă în reality show: replici tăioase, zgomotoase, și aplauze din tribunele polarizate, fluierături din lojele diplomației vetuste. Când nu e Trump, spectacolul e mai previzibil, dar publicul simte că miza e aceeași: cine ține biciul și cine sare prin cercurile UE.
În colțul cel mai obscur al arenei stă Putin, dresorul care a decis că lumea e un animal ce trebuie forțat să asculte. Invazia în Ucraina nu e un număr de circ, e un act de violență transmis în direct, dar prezentat de propagandă ca o demonstrație de forță. Tunurile sunt tobe, rachetele artificii mortale, iar liniștea dintre alarme e doar pauza dintre acte. Aici, satira își mușcă buzele: e greu să râzi când sângele nu e vopsea.
Și totuși, în mijlocul arenei, apare Zelenski, noua vedetă a trupei,, ca un clovn în costum simplu, cu mâna întinsă. Nu cere aplauze, cere arme, bani, timp. Țara lui e distrusă zilnic, iar discursul său e scris pentru supraviețuirea sa ca președinte etern. Publicul îl privește cu un amestec de admirație și oboseală: cât mai poate dura acest număr? Cât mai putem privi fără să coborâm în arenă?
Circul lumii continuă. Între pauze de cafea diplomatică și crize transmise live, spectatorii devin complici prin pasivitate. Râdem amar la glume politice, distribuim caricaturi, memeuri, dar cortul rămâne ridicat. Adevărul crud al pamfletului e acesta: nu liderii sunt singurii artiști. Noi suntem publicul care decide dacă spectacolul se termină sau dacă, din obișnuință, mai cerem un bis.
Iar când luminile se vor stinge, nu va conta cine a primit cele mai multe aplauze, ci acela care a plătit prețul real al biletului.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu
