Emoția înscenată ca act politic și mediatic

În spațiul public românesc, lacrima a depășit de mult statutul de reacție afectivă spontană și a devenit un semn politic și mediatic. Ea funcționează ca instrument de comunicare simbolică, capabil să suspende temporar judecata rațională și să reorienteze atenția publicului de la fapte spre trăiri. În discursul public, emoția poate funcționa ca strategie de construire a legitimității, ca un cod narativ care preia ranforsări culturale ale vulnerabilității umane și le transformă în instrumente de influență asupra percepției publicului și a opiniei. În societățile democratice, unde liderii sunt evaluați prin reprezentarea lor ca figuri credibile și empatice, emoția – chiar și cea lacrimogenă – devine un element al mijloacelor de comunicare politică. Deci, nu autenticitatea biologică a lacrimii este decisivă, ci funcția ei în raport cu puterea, responsabilitatea și percepția publică. 

În cazul lui Traian Băsescu, plânsul public apare recurent în momente de maximă miză politică. De-a lungul carierei sale, lacrima a fost integrată într-un stil de leadership performativ: liderul dur, și slobod la gură, dar (aparent) emoțional în destinul național. Emoția devine aici strategie de legitimare, completând autoritatea instituțională cu o legitimare afectivă. Repetiția, sincronizarea cu crizele politice și expunerea mediatică intensă au făcut ca lacrima să fie percepută frecvent ca emoție pusă în scenă. De la lacrima pentru Theodor Stolojan în 2004, moment urmat de propria candidatură prezidențială, până la emoții văzute la ceremonia integrării României în UE sau comemorări de soldați, președintele a folosit repetat lacrima ca element discursiv în mitologia personală a liderului sensibil și implicat.

Situația jurnalistei Emilia Șercan oferă un contrast semnificativ. Aflată într-un talk-show, Șercan părăsește platoul în lacrimi, exprimând-și propria percepție de compromis profesional („Este marele compromis pe care eu l-am făcut. Sunt o impostoare. Cum să pretind eu că sunt o profesionistă a presei din moment ce eu am făcut marele compromis cu Vântu? Eu l-am investigat pe Vântu”). Cazul Emilia Șercan introduce o tensiune diferită. Lacrima ei expune costurile personale ale integrității într-un sistem mediatic și politic ostil. Aici, emoția funcționează aici ca act de vulnerabilizare publică, nu ca instrument strategic. Suspiciunea de „teatralizare” spune mai mult despre climatul de neîncredere și polarizare decât despre intenția actorului-jurnalist. În cazul unui jurnalist de investigație, emoția poate deveni indicator al conflictului între standardele profesionale și constrângerile sistemice. Această emoție creează, în discursul public, o problemă politică: credibilitatea instituțiilor media și etica jurnalistică. Emoția, în acest caz, nu caută să reprezinte o imagine de lider, ci să semnaleze un cost personal al integrității. Lacrima devine astfel un semnal al conflictului dintre etica profesională și constrângerile trecute.

În cazul lui Adrian Năstase, emoția publică apare după prăbușirea politică și condamnare. Momentul tentativei de suicid a lui Adrian Năstase, produs imediat după condamnarea definitivă, reprezintă unul dintre cele mai puternice șocuri simbolice din politica românească post-1989. Dincolo de dimensiunea personală, gestul a avut efecte politice, mediatice și discursive majore. Presa a oscilat între șoc, empatie și prudență. Pentru o perioadă scurtă, judecata morală a fost suspendată, iar dezbaterea despre corupție a fost înlocuită de una despre limitele presiunii publice și ale justiției. Acesta este un efect clasic al emoției extreme: ea nu anulează faptele, dar le scoate temporar din prim-plan. Emoția devine aici un instrument de negociere a sensului social al unei povestiri despre cădere și posibilă reconstrucție individuală. Este vorba despre restabilirea unei narațiuni personale în fața unei colectivități publice. Discursul afectiv are rolul de a rescrie sensul biografic al căderii: de la responsabilitate penală la dramă existențială. Gestul înscenat funcționează ca mecanism de reumanizare și resemnificare, o încercare de a muta judecata publică din registrul juridic în cel tragic-moral.

Privite împreună, aceste cazuri arată că emoția mediatică nu este nici inocentă, nici universal suspectă. Ea devine suspectă atunci când însoțește puterea, este ambivalentă când expune vulnerabilitatea civică și este reinterpretativă când urmează pierderii puterii. În România, dezbaterea despre emoția publică este, în fond, o dezbatere despre încredere, autoritate și legitimitate. În așteptarea următorului act lacrimal sau profund emoțional, nu ne putem decat constata, perifrastic: plâng enorm, văz monstruos!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Presă cu frică de Dumnezeu