Autoritățile din Târgu Jiu au pus ochii pe moștenirea lăsată de familia Pleniceanu!

Clădirea Școlii Generale Nr. 7 din Târgu Jiu nu poate fi tratată de autorități doar ca un spațiu administrativ. Ridicată de Dumitru și Maria Pleniceanu, familie cunoscută pentru gesturile sale filantropice și pentru grija față de educație, școala a fost gândită ca un loc al „luminării generațiilor tinere”, un reper moral și cultural al comunității. Astăzi, însă, decizia de desființare a unității ridică o întrebare mult mai gravă decât simpla redistribuire a elevilor: ce vor, de fapt, autoritățile locale din Târgu Jiu să facă cu această clădire încărcată de istorie?

În timp ce dezbaterea publică se concentrează, firesc, pe soarta copiilor și pe impactul administrativ al deciziei, se pierde din vedere dimensiunea patrimonială și simbolică a acestei școli. O instituție ctitorită cu un scop clar, educația ca temelie a comunității, este împinsă spre închidere, fără o viziune transparentă asupra viitorului clădirii. Va deveni un spațiu abandonat, o ruină uitată între acte birocratice, sau o clădire reutilizată fără respect pentru destinul ei inițial?

Familia Pleniceanu nu a ridicat această școală pentru a fi tratată ca o simplă cifră într-un tabel de optimizare administrativă. A fost un gest de responsabilitate socială, o investiție în oameni și în viitorul orașului. Într-o epocă în care accesul la educație nu era garantat, boierul Pleniceanu a înțeles că adevărata bogăție a unei comunități stă în mințile și caracterele formate prin carte, nu în ziduri goale sau în calcule de conjunctură.

Cuvintele lui Dumitru Pleniceanu răsună astăzi cu o forță aproape acuzatoare: „Prin carte se deschide mintea, se îndreptează purtarea și se clădește cu adevărat omul.” Închiderea unei școli construite tocmai pentru acest ideal pare să contrazică cuvintele fondatorului. Ce mesaj transmit autoritățile unei comunități atunci când un asemenea loc este lăsat să-și piardă menirea? Că educația este negociabilă? Că memoria și recunoștința nu mai au loc în politicile publice?

Problema nu este doar ce se întâmplă cu elevii, ci ce se întâmplă cu identitatea orașului. Fiecare clădire cu istorie poartă amprenta unor generații, a unor destine formate între acei pereți. A închide o școală veche de peste 100 de ani înseamnă a rupe un fir al continuității, a transforma un reper al comunității într-o simplă proprietate imobiliară, susceptibilă de orice destinație, mai puțin cea care i-a dat sens.

Lipsa unei comunicări clare despre viitorul clădirii alimentează suspiciuni legitime. Există un proiect public de valorificare culturală sau educațională a acestui spațiu? Sau asistăm la o golire lentă de conținut, care pregătește terenul pentru interese obscure, departe de binele comunității? Tăcerea autorităților pe acest subiect este, în sine, un semn de îngrijorare.

Întrebarea rămâne deschisă: ce facem cu moștenirea lăsată de cei care au crezut în puterea educației? Dacă ceea ce familia Pleniceanu a ctitorit pentru luminarea generațiilor este astăzi închis, atunci nu pierdem doar o școală, ci o parte din conștiința noastră colectivă. Iar un oraș care își neglijează reperele morale și istorice riscă să-și piardă direcția, oricum ar arăta planurile sale administrative pe hârtie.

Andrei Popete Pătrașcu, Președinte Asociația cultural-istorică Pleniceanu