Scrisoare către Preșul României
Domnule Nicușor Dan,
La mulți ani și dumneavoastră, din partea românilor care nu doar huiduie, ci îndură. Ne spuneți că huiduiala e un drept câștigat cu sânge. Corect. Dar uitați să spuneți ceva esențial: huiduiala apare atunci când speranța a fost ignorată, iar promisiunea electorală a fost batjocorită.
Ne-ați îndemnat să gândim „pasul doi”. Să fim responsabili în alegerile noastre, să privim mai departe de moment, să ne gândim la copii și la viitor. Dar poate că exact asta se întâmplă atunci când oamenii huiduie: ei refuză să mai accepte un viitor amânat la infinit, o promisiune care cere mereu timp, în timp ce viața lor reală nu mai are răbdare.
Responsabilitatea nu este un drum cu sens unic. Cetățeanul o are atunci când votează, când respectă legea, când îndură. Autoritatea o are atunci când explică, când răspunde, când își asumă eșecul fără a-l cosmetiza. Există un moment în viața democratică a unei comunități în care cuvintele politicoase nu mai ajung. Nu pentru că oamenii ar fi devenit mai răi, ci pentru că au devenit mai obosiți.
Ați vorbit despre copii. Și poate că tocmai în numele lor se ridică vocile. Pentru că ei cresc într-o țară în care li se spune constant să aștepte: să aștepte investiții, să aștepte reforme, să aștepte maturizarea statului. Iar între timp, ei pleacă, se adaptează, renunță sau învață că distanța e singura formă de speranță. Autoritatea publică nu este o instanță morală superioară cetățeanului. Ea este o delegare temporară. Iar delegarea nu anulează dreptul de a fi contestată, mai ales atunci când dialogul real este înlocuit cu discurs festiv.
Poate că problema nu este că oamenii huiduie.
Poate că problema este că au ajuns să creadă că doar huiduiala mai este auzită.
La mulți ani, Focșani.
La mulți ani, România.
Și poate, într-o zi, la mulți ani unei țări în care cetățeanul nu va mai fi nevoit să ridice vocea pentru a fi luat în serios.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
