Despre logica irațională a Loviturii de stat

Recentele audieri publice organizate în Parlamentul României pe tema anulării alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 reprezintă un demers legitim, necesar și profund democratic, indiferent de încercările de discreditare sau minimalizare a acestora. În orice stat care pretinde că funcționează pe baza principiilor constituționalismului și ale separației puterilor, activitatea de legiferare nu poate fi concepută în afara investigării faptelor relevante și a ascultării opiniilor celor competenți să le analizeze. A cerceta înainte de a decide nu este un moft procedural, ci o condiție esențială a raționalității politice. A contesta legitimitatea unor astfel de audieri echivalează, în plan logic, cu negarea existenței unei probleme reale care ar necesita clarificare. Mai precis, înseamnă fie acceptarea tacită a anulării alegerilor ca act firesc și lipsit de consecințe grave, fie relativizarea valorii votului popular. Or, într-un regim democratic, suveranitatea aparține cetățenilor, iar orice act care suspendă sau anulează exercitarea voinței populare trebuie supus unei examinări publice riguroase.

Este esențial să se observe că principala victimă a anulării alegerilor nu este un candidat anume și nici măcar competiția politică în sine, ci corpul electoral ca întreg. Dreptul de a alege este un drept fundamental colectiv, iar încălcarea lui afectează întreaga comunitate politică. Candidații eliminați din procesul electoral sunt, în acest sens, consecințe secundare ale unui prejudiciu mult mai grav: exproprierea poporului de rolul său constituțional. Din punct de vedere juridic și politic, anularea alegerilor depășește sfera unei simple încălcări constituționale. Ea poate fi calificată drept un act anticonstituțional radical, întrucât a implicat confiscarea suveranității prin utilizarea combinată a forței normative, instituționale și simbolice. Mai mult, nu a fost vorba despre un episod izolat sau despre o eroare punctuală, ci despre un moment culminant al unui proces amplu de degradare a ordinii constituționale, proces caracterizat prin instrumentalizarea instituțiilor menite, în mod paradoxal, să apere democrația.

Absența probelor concludente privind o ingerință externă în mecanismul concret al votării este un element central al argumentului. Într-un stat de drept, nulitatea unui proces electoral nu poate fi declarată pe baza unor suspiciuni, informații neverificate sau rapoarte administrative care nu au fost supuse controlului judecătoresc contradictoriu. Orice acuzație gravă trebuie dovedită în fața unei instanțe, prin probe accesibile apărării și evaluate în cadrul unui proces echitabil. Lipsa acestui parcurs anulează legitimitatea deciziei de anulare. În schimb, există indicii serioase care sugerează că decizia anulării alegerilor a fost favorizată sau chiar impusă prin presiuni externe, provenite nu din spațiul adversarilor geopolitici declarați, ci din zona alianțelor occidentale. Această constatare inversează discursul oficial și ridică întrebări fundamentale despre raportul dintre suveranitatea națională și dependența politică externă (suzeranitate).

Rațiunea reală a anulării procesului electoral pare a fi fost incapacitatea de a garanta că oricare dintre candidații rămași în competiție ar fi servit necondiționat interesele celor care controlau deja pârghiile instituționale ale puterii. Într-o asemenea logică, alegerile devin o caricatură, anune o formalitate tolerată doar în măsura în care produce rezultatul dorit. Consecința cea mai gravă a acestui act a fost ruptura profundă a coeziunii naționale. Loialitatea cetățenilor față de stat se bazează pe convingerea că statul respectă regulile pe care el însuși le impune și că protejează drepturile fundamentale. Odată ce această convingere este distrusă, apare anomia: neîncredere generalizată, retragere civică, rezistență pasivă și disoluția solidarității sociale. Niciun stat nu poate funcționa eficient, intern sau extern, în absența coeziunii sale morale și politice.

Pentru a-și consolida controlul, puterea instalată în urma anulării alegerilor a recurs la forme crescânde de coerciție simbolică și instituțională, generând o atmosferă de intimidare și insecuritate juridică. Această evoluție indică tentativa de finalizare a unei transformări de regim, în lipsa consimțământului popular explicit. Refacerea coeziunii naționale nu este posibilă fără un proces autentic de revenire la normalitatea constituțională. Acesta presupune recunoașterea adevărului, stabilirea responsabilităților, reluarea procesului electoral în condiții corecte și adoptarea unor reforme care să prevină repetarea unor asemenea derapaje. În mod inevitabil, un asemenea proces implică retragerea din funcții a celor care au fost implicați direct sau au beneficiat de ruptura constituțională. Întrucât instituțiile sunt profund compromise și incapabile să se autoreformeze, soluția logică și legitimă rămâne apelul direct la popor, singurul titular al suveranității. Atunci când votul este refuzat, cetățenii sunt îndreptățiți să recurgă la alte forme legale și pașnice de exprimare a voinței lor politice.

În acest context, trebuie subliniat că apelul la popor nu echivalează cu haosul, anarhia sau negarea ordinii juridice, așa cum încearcă să sugereze discursul oficial. Dimpotrivă, el reprezintă ultima resursă de legitimare într-o situație în care mecanismele instituționale au încetat să mai funcționeze conform scopului lor constituțional. Atunci când instituțiile devin opace, autoreferențiale și impermeabile la voința cetățenilor, ele încetează să mai fie instrumente ale ordinii și se transformă în obstacole în calea ei. Istoria constituțională a democrațiilor arată că ordinea juridică nu este un dat imuabil, ci rezultatul unui echilibru permanent între autoritate și consimțământ. În momentul în care consimțământul este retras sau anulat prin fraudă, coerciție ori manipulare instituțională, autoritatea își pierde fundamentul moral, chiar dacă își păstrează temporar aparențele legale. Legalitatea formală fără legitimitate substanțială nu poate genera stabilitate durabilă, ci doar o pace artificială, menținută prin frică și conformism.

De aceea, tentativa de a prezenta situația creată după decembrie 2024 drept o „normalizare” politică este, din punct de vedere logic, contradictorie. Nu poate exista normalitate acolo unde regula fundamentală a jocului democratic – alternanța puterii prin vot liber – a fost suspendată discreționar. Ceea ce se numește stabilitate în acest caz este, în realitate, o stagnare forțată, o înghețare a conflictului politic real sub un strat subțire de proceduri administrative. Mai mult, persistența acestei stări de fapt produce efecte cumulative. Fiecare zi în care ruptura constituțională nu este recunoscută adâncește neîncrederea publică, radicalizează pozițiile și reduce spațiul dialogului rațional. În lipsa unor canale legitime de exprimare politică, nemulțumirea socială nu dispare, ci se deplasează în zone informale, fragmentate și imprevizibile, cu costuri majore pentru securitatea internă și pentru capacitatea statului de a acționa coerent în plan extern. În mod paradoxal, tocmai invocarea permanentă a „statului de drept” în apărarea anulării alegerilor contribuie la golirea acestui concept de conținut. Statul de drept nu este o incantație menită să închidă dezbateri. Avem, deci, un ansamblu de garanții concrete care presupun transparență, responsabilitate și control reciproc al puterilor. Atunci când aceste garanții sunt suspendate în numele unei pretinse urgențe sau al unui pericol nedovedit, statul de drept este invocat împotriva propriei sale rațiuni de a exista.

În aceste condiții, responsabilitatea morală și civică nu mai aparține exclusiv conducătorilor formali ai statului, ci se transferă, în mod inevitabil, către cetățeni și către elitele intelectuale, profesionale și culturale. Neutralitatea devine imposibilă într-o situație de ruptură constituțională: tăcerea nu mai este prudență, ci complicitate pasivă. A refuza să vezi nu înseamnă a păstra echilibrul, ci a accepta degradarea normei. Revenirea la ordinea constituțională nu poate fi un act pur tehnic și nici rezultatul unei simple rotații de persoane în funcții. Ea presupune o reconstrucție a încrederii, iar încrederea nu se impune prin decret. Aceasta se câștigă prin adevăr, asumare și reparație. Fără o recunoaștere explicită a ruperii contractului social și fără o formă de justiție restaurativă, orice încercare de „resetare” va rămâne superficială și fragilă.

Miza depășește cu mult un ciclu electoral sau o configurație politică anume. Este vorba despre definirea însăși a comunității politice: dacă aceasta se întemeiază pe libertate și responsabilitate reciprocă sau pe supunere și administrarea fricii. În cele din urmă, speranța nu poate fi delegată exclusiv transcendenței sau providenței. Responsabilitatea istorică revine comunității politice însăși. Doar prin asumare, luciditate și acțiune colectivă poate fi restaurată libertatea pierdută, iar ordinea constituțională poate redeveni un cadru viu, nu o simplă retorică fără conținut.