Martorul din piatră al unui oraș care a îndrăznit – Palatul Comunal
Unele clădiri nu sunt doar puncte pe o hartă, ci o depozitare a visurilor unui oraș. Ridicate din piatră, dar hrănite din speranță, ele păstrează în ziduri vocile celor care au crezut, au construit și au îndurat. Palatul Comunal din Buzău este una dintre aceste construcții rare: o clădire care a văzut nașterea mândriei urbane, strălucirea începuturilor și violența istoriei, rămânând până astăzi martor tăcut al unei epoci în care orașul a ales să îndrăznească și să se afirme.
În vara lui 1902, când soarele încălzea praful ulițelor din Buzău, oamenii se opreau zilnic în fața unei clădiri care creștea sub ochii lor ca o făgăduință. Zidurile groase, ridicate din piatră adusă de departe, păreau neobișnuit de trainice pentru un oraș obișnuit cu modestia. Se spunea că nu va fi o simplă primărie, ci un palat, iar numele acesta, rostit în șoaptă, stârnea mândrie și uimire deopotrivă.
Primarul Nicu I. Constantinescu venea adesea pe șantier. Oamenii îl vedeau adesea oprindu-se, cu pălăria ținută pe ceafă, urmărind cum meșterii așezau cărămida arsă peste soclul de piatră. Turnul cu ceas începea deja să se contureze, iar arhitecții Săvulescu și Kafșinski, veniți din București, explicau gesticulând detalii pe care puțini le înțelegeau pe deplin.
Se spunea că palatul va vorbi despre Buzău: despre viile din jur, despre negustori, despre vechile case boierești. Și, într-adevăr, din piatră răsăreau frunze de viță, struguri, vrejuri, ca și cum zidurile ar fi prins viață.
Într-o zi, vestea a trecut din gură în gură: Nicolae Iorga fusese la Buzău și spusese că aceasta va fi „cea mai frumoasă primărie din țară”. De atunci, oamenii priveau clădirea altfel. Coloanele din marmură de Carrara, capitelurile bogat sculptate și inscripția Palatul Comunal, bătută în marmură albă, nu mai erau simple ornamente, ci semne ale unei mândrii urbane nou dobândite.
Toamna inaugurării din 1903 a fost memorabilă. Trăsurile se succedau în fața intrării, iar în sala de recepții, decorată în stil venețian și luminată cald, masa de stejar cu picioare de lei domina încăperea. Acolo s-au rostit discursuri, s-au făcut jurăminte și s-au pus bazele administrației orașului. În anii care au urmat, aceeași sală a cunoscut muzica, dansul, aplauzele și emoția: consilii, conferințe, baluri, seri artistice. Palatul devenise inima vieții publice.
Dar istoria nu cruță nici zidurile cele mai frumoase. În august 1944, cerul s-a umplut de zgomotul avioanelor, iar Palatul Comunal a fost lovit și apoi cuprins de foc. Flăcările au mistuit sala de recepții, tablourile, lemnul sculptat, amintirile…
Câteva lucrări de artă au fost salvate în grabă și duse în sate vecine, dar multe s-au pierdut pentru totdeauna. Chiar și așa, clădirea a rămas în picioare. Atât de impunătoare, încât soldații germani aflați în retragere au considerat-o demnă de a fi filmată. Astfel, Palatul Comunal a intrat nu doar în memoria orașului, ci și în istoria mare a vremii — ca martor al unei epoci în care Buzăul a visat, a construit și a plătit scump pentru propria sa măreție.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-ortodox. Contează pe ȘTIRI ce contează!
