„Patria a priori” sau lecția de incultură

Există erori scuzabile: o literă lipsă, o virgulă rătăcită, un acord nefericit. Și există erori care spun o poveste întreagă despre instituția care le comite. „Patria a priori” aparține, fără dubiu, celei de-a doua categorii. La prima vedere, expresia pare impunătoare. Latină – bifat. Gravitate – bifat. Aer de profunzime – bifat. Exact genul de formulă care se potrivește pe un logo oficial, unde nimeni nu întreabă, dar toți aprobă pe bandă rulantă. Doar că, din nefericire pentru autorii ei, latina nu este un costum de gală pe care îl îmbraci fără să verifici dacă îți vine.

„A priori” nu înseamnă „înainte de toate”. Nu înseamnă „cu prioritate”. Nu înseamnă „mai presus de orice”. „A priori” este un termen tehnic din filozofie, cu o biografie serioasă și un domiciliu stabil la Immanuel Kant. El desemnează ceea ce precedă experiența, ceea ce este independent de ea, condițiile pure ale cunoașterii. Spațiul, timpul, categoriile intelectului. Nu patria. Niciodată patria. Prin urmare, „Patria a priori” nu proclamă iubirea de țară, ci, fără să știe, anunță o absurditate conceptuală: o patrie cunoscută înainte de a fi trăită. O patrie fără istorie, fără memorie, fără suferință și fără fapte. O patrie ca idee pură, plutind undeva între „lucrul în sine” și hârtia lucioasă a siglei din care lipsesc până și semnele românității: diacriticele. O patrie bună de pus pe perete, dar greu de recunoscut în realitate.

Dacă intenția era una clasică și banală – „patria înainte de toate” – latina oferea soluții simple și corecte: patria ante omnia. Dar acestea cer un minim respect pentru sensuri, iar respectul pentru sensuri este, se pare, o virtute opțională. Alegerea lui „a priori” nu e întâmplătoare. Este simptomatică. Sună doct fără a fi, intelectual fără a cere lectură, autoritar fără a suporta verificare. Este exact tipul de formulă care se naște într-un mediu unde forma bate fondul, iar solemnitatea ține loc de sens.

Ironia supremă este că o instituție care pretinde rigoare, claritate și inteligență strategică se încurcă într-o expresie de manual introductiv de filozofie. Nu pentru că ar fi citit prea mult Kant, ci pentru că nu l-a citit deloc. În definitiv, nu e nimic mai periculos decât erudiția mimată. Ea nu greșește timid, ci greșește cu aplomb, gravată în metal, sigură pe sine. Iar când o instituție greșește astfel, nu Kant e cel care cade. Cade instituția, sub propria siglă și lipsă de postură, sau cum se spune brutal – impostură!