Un actor prea grăbit
„Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.” (Biblia, Ioan 8:7)
Există artiști care își poartă tăcerile cu aceeași gravitate cu care alții poartă monologuri scenice de neuitat. Și există artiști care, odată cu aplauzele, par să fi primit și un microfon de protestatar, mereu deschis, mereu grăbit pentru a fi in ton. În această a doua categorie este adesea așezat Victor Rebengiuc – actor peste medie, nimic de zis, dar personaj public tot mai nerăbdător să fie în pas cu linia. Rebengiuc-actorul a fost mereu convingător: vocea tăioasă, adesea țipând adevăruri extradiegetice, ca în Faleze de nisip, reinterpretandu-l însă slab pe Mihai Viteazul, ca replică la remarcabilul rol al lui Amza Pellea, in regia lui Sergiu Nicolescu. Rebengiuc-cetățeanul, însă, pare să fi confundat scena cu agora, iar aplauzele de teatru și de film cu partidul de azi. Nu a fost in Partidul vechi, dar a fost neogicial în multe după 1989. A vorbit tare și apăsat când „trebuia”, ca deh, s-a indignat când s-a cerut indignare și a bifat cu sârg rolul de activist al momentului: fie el sanitar, civic sau politic. Vaccinist fervent, moralist de serviciu, arbitru al binelui public: toate într-o singură stagiune. A cotizat și 5000 de euro pentru plagiatorul dovedit numit preșul României, Nicușor Dan.
Când artistul își ridică degetul didactic, riscă să coboare arta în demagogie. Iar predica, mai ales când e repetată, obosește. Aluzia la „ginerele de securist torționar” (prin soție) nu trebuie considerată o acuzație, căci e o constatare, ci o ironie a contextului românesc, unde arborele genealogic ajunge uneori să explice pasiuni și revolte contemporane. Cornel Dinu, în cartea autobiografică „Zâmbind din iarbă”: „Până prin 1964, preşedintele clubului Dinamo era colonelul Mihuţ, tatăl actriţei cu acelaşi nume, Mariana, căsătorită cu Rebengiuc! Nu l-am cunoscut. Mai bine. Am auzit că se lăuda, adesea, că a stârpit „bandiţii“ din Munţii Făgăraşului, după război. De fapt a participat la distrugerea sângeroasă a rezistenţei naţionale din munţi. Un criminal. Bine că nu ne-am intersectat”.
Problema nu e că Victor Rebengiuc are opinii. Problema e că le joacă prea repede, fără dubii, fără fisuri, fără acea tăcere care, paradoxal, dă greutate caracterului frumos și nobil. Actorul știe că pauza e uneori mai puternică decât replica prea spontană. Activistul pare să fi uitat această pată temporală decpe costumul aurit, la fel ca fostul comunist Mihai Șora, care omisese perioada Pauker din biografia aparent imaculată, de sfânt nebăgat în seama de canonul bisericesc.
Într-o democrație, graba e sora superficialității. Când mesajul devine slogan, iar convingerea – rol, publicul cu rațiune și conștiință simte. Și, în tăcerea lui, începe să plece din sală. Nu huiduind, nu protestând. Doar plecând, dezamăgit de prestația publică atât de indecentă. În definitiv, oricărui actor devenit activist trebuie să i se arate obrazul, întrucât „ridendo castigat mores„, nu erijand în roluri de piață publică. Din orice sul de hârtie igienică mai rămâne drept gaj ceva chiar pentru proprietarul vorbelor clamate cu nervozitate.
Poate că nu avem nevoie de mai mulți artiști grăbiți, ci de mai mulți artiști care să-și amintească meseria: să profeseze în numele Muzelor, nu al „gorilelor” politicianiste, cum le numea cândva Liviu Rebreanu.
La mulți ani, Victor Rebengiuc, în tihna senescenței și cu înțelepciunea de bun augur din acest vanitas vanitatum general!
