La Trahison des images – prezentul ca iluzie și conștiință a iluziei
În celebrul tablou al lui René Magritte, vedem reprezentarea fidelă a unei pipe, sub care stă scris: „Ceci n’est pas une pipe”. Afirmația pare absurdă: cum să nu fie o pipă, când exact asta vedem? Și totuși, Magritte are dreptate. Nu este o pipă, ci imaginea unei pipe. Tabloul devine astfel o lecție despre distanța dintre realitate și reprezentare, dintre obiect și semn. Această distanță definește nu doar arta modernă, ci și condiția prezentului în postmodernismul european. Trăim într-un prezent saturat de imagini. Realitatea este mediată prin ecrane, fotografii, fluxuri digitale, narațiuni construite. Așa cum pictura lui Magritte ne avertizează că reprezentarea nu este obiectul însuși, tot astfel prezentul contemporan ne obligă să înțelegem că ceea ce percepem este o construcție simbolică. Postmodernismul european, manifestat în arhitectură, literatură, filozofie și arte vizuale, a dus mai departe această conștiință a artificialității. Dacă modernismul căuta adevărul autentic al formelor, postmodernismul pune sub semnul întrebării însăși existența unui adevăr unic. Prezentul redă o rețea de interpretări, o succesiune de „imagini despre imagini”.
Publicitatea, mass-media, discursul politic, rețelele sociale construiesc versiuni ale realului care se substituie realului însuși. Exact ca în tabloul lui Magritte, suntem puși în fața unei afirmații paradoxale: ceea ce vedem nu este ceea ce este. Această conștiință a amăgirii produce o dublă reacție. Pe de o parte, apare ironia – instrument central al postmodernismului. Pe de altă parte, se instalează relativismul: dacă totul este reprezentare, atunci adevărul devine negociabil. Europa postmodernă trăiește această. De fapt, fiecare epocă își creează propriile imagini despre sine, dar aceste imagini trădează complexitatea realului. Prezentul își promite transparență – acces imediat la informație, comunicare instantanee, libertate de expresie – dar produce simultan fragmentare, simulacru și superficialitate. În această perspectivă, postmodernismul european a devenit o stare de conștiință: acceptarea faptului că trăim într-o lume a semnelor care nu coincid niciodată pe deplin cu lucrurile. Așa cum pipa lui Magritte nu poate fi fumată, tot astfel imaginile prezentului nu pot fi confundate cu realitatea pe care pretind că o reprezintă.
La fel se întâmplă cu inteligența artificială care produce simulări dinamice: texte, imagini, voci, chipuri, lumi virtuale. Nu mai avem doar o imagine care „pretinde” că este un obiect, ci sisteme capabile să genereze realități alternative convingătoare. Un portret creat de AI nu reprezintă o persoană reală, dar poate părea mai real decât realitatea însăși. Un discurs generat automat poate suna autentic, deși nu există un autor uman în spatele lui. Postmodernismul european a pus sub semnul întrebării ideea de autoritate și autenticitate. „Moartea autorului” anunța o lume în care sensul este produs prin interpretare. Inteligența artificială duce această logică mai departe: textul poate exista fără autor uman direct; imaginea poate fi creată fără experiență trăită. Astfel, prezentul devine un spațiu al colaborării între om și mașină, dar și al confuziei dintre cele două. Dacă totul este text, iar textul poate fi generat automat, ce mai înseamnă originalitatea? Ce mai înseamnă autenticitatea?
În epoca AI, amăgirea nu mai este doar vizuală sau simbolică, ci structurală. Algoritmii personalizează informația, filtrează realitatea, creează bule de percepție. Fiecare utilizator primește o versiune diferită a prezentului. Adevărul devine fragmentat, iar experiența comună se dizolvă. Deepfake-urile, imaginile hiperrealiste generate digital, vocile sintetice – toate acestea amplifică problema semnalată de Magritte. Nu doar că imaginea nu este obiectul, dar nici nu mai putem distinge cu ușurință între imagine și obiect. Totuși, AI este și o oglindă a culturii noastre postmoderne. Modelele de inteligență artificială învață din datele produse de oameni – texte, imagini, idei. Ele reflectă structurile noastre simbolice, prejudecățile și aspirațiile noastre. În acest sens, AI nu creează iluzia din nimic, ci o intensifică. Dacă postmodernismul european a teoretizat lumea ca rețea de semne, inteligența artificială operationalizează această rețea, o face funcțională și productivă.
Pornind de la Magritte și ajungând la inteligența artificială, putem spune că prezentul nu mai este doar o „trădare a imaginilor”, ci o proliferare a simulacrelor. Trăim într-o hiper-realitate în care reprezentarea modelează activ realitatea. În fața acestei situații, soluția rămâne respingerea cultivarea unei conștiințe critice. Așa cum Magritte ne-a învățat să nu confundăm imaginea cu obiectul, prezentul ne obligă și ne provoacă să nu confundăm simularea cu conștiința, algoritmul cu gândirea, aparența cu adevărul.
Astfel, „trădarea imaginilor” devine nu doar titlul unui tablou celebru, ci metafora epocii noastre: o epocă în care adevărul se ascunde în spatele reprezentărilor sale. Si evident, ceci…. c’est vrai.
