Multă vreme, s-a spus că perfecțiunea s-a născut într-o seară de iulie, la Montreal, sub privirea uimită a unei tabele electronice care nu știa să scrie „10.00”. Dar adevărul, ca întotdeauna, e mai nuanțat. Zecele exista înainte să devină legendă. În 1924, la Jocurile Olimpice de vară din 1924, la Paris s-a întâmplat un fapt adesea trecut cu vederea atunci când vorbim despre „primul 10” din istoria gimnasticii: 22 de sportivi au obținut nota maximă 10 la proba de cățărare pe frânghie. Printre ei s-a remarcat francezul Albert Séguin, care a primit încă un 10 la săritura peste cal. Totuși, aceste performanțe trebuie înțelese în contextul epocii. Probele respective – cățărarea pe frânghie și anumite forme timpurii ale săriturii la cal – nu mai fac parte din gimnastica artistică modernă. Sistemul de evaluare era diferit, iar componenta artistică, așa cum o definim astăzi (execuție, dificultate, expresivitate), nu avea aceeași pondere.

Înainte ca nota 10 să devină plafonul simbolic al perfecțiunii, sistemele de punctaj din gimnastică permiteau scoruri maxime diferite, uneori calculate din mai multe exerciții (impus și liber). În acest context apar primele performanțe considerate „perfecte” la Campionatele Mondiale. La Campionatele Mondiale din 1934, la Budapesta, gimnastul elvețian Eugen Mack a obținut 20 din 20 la sărituri. În acea perioadă, nota finală la un aparat putea fi suma a două exerciții (de exemplu, impus + liber), fiecare notat din 10. Un „20 perfect” însemna, de fapt, două execuții fără greșeală. Deși cifra nu era 10.00, semnificația era echivalentă: perfecțiune absolută în cadrul regulamentului vremii. La Campionatele Mondiale din 1950, din Elveția, tot un elvețian, Hans Eugster, a primit nota maximă la paralele – exercițiul impus. În sistemul de atunci, exercițiile impuse erau identice pentru toți concurenții și testau precizia execuției până la cel mai mic detaliu. O notă maximă într-un astfel de exercițiu indica o conformare perfectă la modelul tehnic stabilit de regulament.

În perioada de după 1952, când regulamentul modern al gimnasticii începea să fie aplicat mai riguros, au existat câteva note care au părut aproape neverosimile pentru acea epocă. Ele nu au fost 10, dar s-au apropiat atât de mult de limită încât au devenit repere istorice. La Jocurile Olimpice de vară de la Helsinki din 1952, gimnastul armeno-sovietic Hrant Shahinyan a primit nota 9.950 la exercițiul liber ales la inele. În contextul anilor ’50, această evaluare era aproape incredibilă. Sistemul de arbitraj era sever, iar nota 10 era considerată, practic, inaccesibilă. Un 9.950 reprezenta o apropiere extremă de perfecțiune, un fel de limită simbolică a ceea ce arbitrii erau dispuși să acorde. Doi ani mai târziu, la Campionatele Mondiale din 1954, un alt mare specialist al inelelor, Albert Azaryan, a obținut aceeași notă: 9.950, tot la exercițiul liber ales la inele. Azaryan era cunoscut pentru forța și controlul său excepțional, iar elementele care îi poartă numele sunt și astăzi prezente în codul de punctaj. În gimnastica masculină, aceste două scoruri au rămas, pentru mult timp, aproape neegalate. Până în 1980, la Campionate Mondiale sau Jocuri Olimpice, notele de 9.950 par să nu fi fost depășite — și posibil nici măcar egalate. Mai mult, în multe ediții ale competițiilor majore din anii ’50, ’60 și chiar ’70, scorurile de 9.900 erau extrem de rare, iar în unele cazuri par să fi lipsit complet.

În gimnastica feminină, depășirea pragului de 9.900 în perioada de după 1952 a fost un eveniment rar și semnificativ. Standardizarea codului de punctaj de către Federația Internațională de Gimnastică (FIG) transformase nota 10 într-un ideal teoretic, iar arbitrajul epocii era extrem de riguros. Un exemplu timpuriu notabil este cel al sovieticei Larisa Latynina, care la Campionatele Mondiale din 1962, în Cehoslovacia, a obținut 9.933. Pentru acea vreme, scorul era excepțional. Latynina domina gimnastica mondială prin eleganță, precizie și maturitate tehnică, iar nota sa reflecta apropierea de un nivel considerat aproape perfect, chiar dacă zecele rămânea încă neatins în marile competiții. Câțiva ani mai târziu, la Campionatele Mondiale din 1966, o altă gimnastă sovietică, Zinaida Voronina, a primit tot 9.933 în finala de la sol. Și acest scor a fost perceput drept o performanță ieșită din comun. 

Momentul decisiv a venit însă în 1967. La Campionatele Europene de la Amsterdam, gimnasta cehoslovacă Věra Čáslavská a obținut două note de 10 — primele note perfecte acordate într-o competiție majoră din era post-1952. Performanța sa a fost afișată pe o tabelă manuală, într-o perioadă în care transmisia internațională era limitată, iar impactul mediatic nu avea amploarea deceniilor următoare. Din punct de vedere istoric, Čáslavská este prima gimnastă care a atins perfecțiunea absolută într-o competiție importantă modernă. Totuși, pentru că nu era vorba despre Jocurile Olimpice și pentru că momentul nu a fost amplificat global, realizarea ei nu a căpătat statutul mitic asociat mai târziu notei de 10.

Înaintea Jocurilor Olimpice de vară din 1976, la Montreal, compania elvețiană Omega, cronometrorul oficial al competiției, a cerut Comitetului Olimpic International (COI) câte cifre ar trebui să permită noua tabelă electronică pentru afișarea notelor la gimnastică. Răspunsul a fost simplu: trei cifre sunt suficiente. Perfecțiunea era considerată, în continuare, o limită teoretică. În data de 18 iulie 1976, această convingere s-a prăbușit. O gimnastă româncă de doar 14 ani, Nadia Comăneci, a încheiat exercițiul la paralele inegale fără nicio eroare vizibilă. Arbitrii au acordat 10.00. Numai că tabela, pregătită pentru maximum 9.99, nu știa să afișeze patru cifre. A apărut pe ecran: 1.00. Nici măcar Nadia nu a înțeles imediat ce înseamnă cifra. In România, crainicul sportiv Cristian Țopescu comenta pentru Televiziunea Română. El a intuit aproape imediat că asista la ceva ieșit din comun. Tonul său, calm dar încărcat de emoție reținută, a amplificat tensiunea momentului. Când tabela a afișat „1.00”, confuzia era generală. Țopescu a explicat telespectatorilor că nu poate fi vorba despre o notă de unu și că, foarte probabil, sistemul electronic nu era pregătit să arate 10.00. Câteva clipe mai târziu, confirmarea oficială a venit: era primul 10 perfect din istoria olimpică modernă, încă neafișat electronic. Imaginea Nadiei, zâmbitoare, cu brațele ridicate lângă tabela care afișa „1.00”, a devenit una dintre cele mai emblematice fotografii din istoria sportului.

Performanța Nadia Comăneci nu s-a limitat la acel prim 10 care a surprins lumea. În total, ea a obținut șapte note de 10: patru la paralele inegale și trei la bârnă. Era o demonstrație de constanță la nivelul perfecțiunii, nu doar un moment singular. Principala sa rivală, gimnasta sovietică Nellie Kim, a reușit la rândul ei două note de 10 în aceeași competiție, la sărituri și la sol. Duelul dintre cele două a ridicat standardul competiției feminine la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Antrenorul Nadiei, Béla Károlyi, avea să joace ulterior un rol esențial în istoria gimnasticii mondiale. După ce a părăsit România în 1981, s-a stabilit în Statele Unite și a antrenat-o pe Mary Lou Retton, care a câștigat aurul la individual compus la Jocurile Olimpice de vară din 1984, în SUA, obținând la rândul ei note de 10 la sărituri și la sol. Perfecțiunea devenise deja un reper concret.

În gimnastica masculină, primul 10 perfect olimpic modern a fost obținut de sovieticul Alexander Dityatin la sărituri, la Jocurile Olimpice de vară din 1980, în Rusia. Dityatin a încheiat acea ediție cu un record impresionant de opt medalii olimpice, confirmând că perfecțiunea nu mai era rezervată doar probelor feminine. Printre alți gimnaști care au atins nota maximă s-a numărat și americanul Bart Conner, viitorul soț al Nadiei Comăneci, care a obținut două note de 10 la Jocurile Olimpice de vară din 1984. Astfel, ceea ce în 1976 părea un eveniment singular a devenit, în următorul deceniu, un standard de referință. Nota 10 nu mai era imposibilă: devenise simbolul unei noi ere în gimnastică.

La Jocurile Olimpice de vară din 2004, la Atena, gimnastica artistică a trecut printr-un moment de tensiune. Controversele legate de arbitraj – note considerate prea mici, evaluări discutabile – au zdruncinat încrederea într-un sistem care, timp de decenii, părea imuabil. Sub presiunea acestor dispute, Federația Internațională de Gimnastică a decis să reformeze radical Codul de punctaj. În 2006, plafonul de 10.00 a dispărut. Noul sistem a împărțit nota în două componente: dificultatea (D-score), fără limită maximă, și execuția (E-score), care pornește din 10 și scade pentru greșeli. Astfel, gimnastica a renunțat la cifra care o definise timp de peste jumătate de secol. Reforma a fost justificată prin dorința de a recompensa corect complexitatea elementelor și de a încuraja evoluția tehnică. Sportul devenise mai dificil, mai spectaculos, iar vechiul sistem era considerat prea restrictiv. Și totuși, ceva s-a pierdut. Reforma din 2006 a modernizat gimnastica. A făcut-o mai matematică, mai tehnică, poate justă. Dar a închis și o epocă.