Sibiu – orașul în care istoria tace la ea acasă.

Sibiu… Un loc în care mașinile par o greșeală de tipar pe piatra cubică, unde cauciucul scârțâie nefiresc peste drumuri care au fost făcute pentru pași, nu pentru viteză. Aici calci pe trecut. Îl simți în glezne, în aer, în zidurile care nu s-au lăsat atinse de grabă.

Clădirile stau drepte, cu ferestrele lor ca niște ochi mereu deschiși, veghează tăcute peste secole. În Sibiu, timpul nu a fugit. Parcă i-a fost teamă să treacă prea repede, așa că a rămas agățat de colțurile caselor, de balcoane, de acoperișuri.

Și totuși… e orașul care tace la el acasă.

Tac străzile.

Tac pașii.

Tac oamenii.

Nu e tăcerea care liniștește. Nu e pacea care îți mângâie gândurile. E o tăcere care apasă, care îți amplifică fiecare respirație până când o auzi prea tare. O tăcere care îți sparge timpanul pentru că nu e gol – e plină.

Plină de povești nespuse, de ecouri rămase între ziduri, de lucruri care au fost și nu mai sunt.

În Piața Mare, pașii par mai mici decât spațiul. În Podul Minciunilor, aerul are greutatea legendelor. Iar pe străduțele înguste, printre umbre și felinare, ai impresia că orașul te privește înainte să-l privești tu.

… Mașinile trec. Timpul, deși nu pare, trece și el. Oamenii vin și pleacă.

… dar piatra rămâne. Zidurile rămân. Și tăcerea rămâne la fel de afurisit de apăsătoare.