Istoria sub acuzare: între adevăr, frică și interdicție

După 36 de ani de la instaurarea așa-numitei „democrații originale” a lui Ion Iliescu – un neocomunism de toată frumusețea – suntem puși din nou la încercare. De data aceasta, nu cu tancurile, nu cu gloanțele, ci cu o lege care, prin conținutul ei, riscă să transforme opinia într-o infracțiune și dezbaterea istorică într-un dosar penal. Este vorba despre Legea Vexler. Această lege este prezentată drept un instrument de combatere a antisemitismului și a totalitarismelor. Și e important să spun că nu sunt și nu voi fi niciodată de acord cu crimele împotriva umanității, cu ideologiile totalitare sau cu liderii care au construit sisteme bazate pe teroare și exterminare. Istoria ne arată limpede că totalitarismul – fie el nazist, fascist sau comunist – a produs doar moarte, deportări, represiune și distrugerea libertății.

Însă apare o întrebare esențială: cum putem combate totalitarismul printr-o lege care ajunge să funcționeze exact ca el? Cum putem apăra memoria victimelor printr-un mecanism care pedepsește interpretarea istorică, analiza critică sau simpla opinie?

Spre exemplu, Regele Carol I, prin Constituția din 1866, a limitat accesul la cetățenie pentru persoanele de altă religie decât cea creștină. Este un fapt istoric. Însă a-l cataloga pe Carol I drept antisemit în sensul modern al termenului ar însemna o eroare istorică gravă și o negare a rolului său fundamental în consolidarea României moderne. Ce facem acum? Îl numim antisemit și pe el? Îl numim criminal pe cel care ne-a arătat cum se construiește o țară în adevăratul sens al cuvântului?

La fel, Regele Mihai I a afirmat că România nu a deportat evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Această afirmație nu a fost o negare a Holocaustului, ci o subliniere clară venită din partea celui care a pus capăt regimului Antonescu după 23 august 1944: în teritoriile pe care România le deținea după cedările din 1940 nu au existat deportări către lagărele naziste. A-l face pasibil astăzi de sancțiuni penale pentru o asemenea afirmație ar fi nu doar o nedreptate istorică, ci o insultă adusă unuia dintre simbolurile rezistenței românești împotriva totalitarismului. O insultă grosolană adresată omului care i-a dat șah-mat lui Hitler, scurtând războiul cu 6 luni.

Mai mult decât atât, oricât de obiectivi ne-am strădui să fim, există adevăruri culturale care nu pot fi anulate prin lege.
Emil Cioran, Mircea Eliade și Petre Țuțea nu pot fi șterși din istorie fără a mutila însăși cultura română și universală.
Cioran nu poate fi anulat fără a șterge filosofia secolului XX.
Eliade nu poate fi exclus fără a distruge studiul modern al istoriei religiilor.
Țuțea – care a suferit 13 ani de temniță grea pentru că s-a opus totalitarismului venit din est ca regim de ocupație – nu poate fi șters pur și simplu din istoria națională fără a te lega în mod direct de Sfinții Închisorilor. Nimeni nu cere glorificarea criminalilor. Nimeni nu cere uitarea victimelor. Dar subminarea istoriei naționale, pedepsirea gândirii critice și transformarea memoriei în instrument de represiune nu reprezintă progres.

Prin Legea Vexler, riscăm să răspundem urii cu ură, iar acest lucru nu definește o democrație!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-ortodox. Nihil Sine Deo