Monarhie vs Republică

Când monarhia constituțională s-a instaurat în România – prin Constituția de la 1866 – țara nu era tocmai în cea mai bună stare a sa. Carol I a avut de confruntat multe probleme, iar poporul avea așteptări foarte mari de la prințul străin.
Totuși, cu toată clasa politică dezbinată, scandalurile interne, criza din armată și multe altele, Carol a clădit un adevărat stat. Carol, primul Rege al României (1881) a creat una dintre cele mai moderne Constituții de la acea vreme, inspirată din cea belgiană, a obținut independența unei țări care încă se închina Imperiului Otoman, a construit zeci de clădiri, sute – poate chiar mii – de drumuri, a conectat țara prin una dintre cele mai moderne rețele de căi ferate ale momentului… Mai pe scurt, a creat o întreagă țară, nu doar un stat.

Ferdinand I (nepotul lui Carol) a preluat frâiele țării în 1914. Atunci, lumea avea să intre într-un război sângeros, numit astăzi Primul Război Mondial.
Două alianțe mari și late avea planeta la acea vreme: Puterile Centrale și Antanta. Puterile Centrale, erau reprezentate de nemți. Nemții, după cum bine știm, reprezentau familia lui Ferdinand. Pe cealaltă parte, regăseam francezii și englezii. Englezii reprezentau familia Reginei noastre, Maria.
Țara noastră s-a declarat neutră până în anul 1916. În acel an, România avea să intre în luptă pentru a-și recăpăta inima, și anume Transilvania.
Atunci, Ferdinand avea de luat o decizie radicală: familia sau noua patrie? La îndemnul Reginei Maria și ideea că România trebuie să lupte pentru a-și recăpăta teritoriile, Ferdinand se alătură Antantei și luptă împotriva propriului său neam.
La final, după lupte crâncene, România iasă învingătoare și își mărește teritoriul. Ne mândrim și astăzi cu data Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, înfăptuită de marele nostru Rege, Ferdinand I și măreața noastră Regină, Maria.
În anul 1923, Ferdinand promulgă o nouă Constituție. Constituția de la 1923, avea să fie una dintre cele mai democratice de la acea vreme.
România stătea la masa bogaților, având un tezaur nemaipomenit. Aveam rezerve de aur imense, iar agricultura era fenomenală.

Regele Carol al II-lea preia frâiele țării în anul 1930. Chiar dacă Ferdinand murise în 1927, faptul că a renunțat să urce la tron după moartea tatălui său, ne-a dat atunci o domnie prin regență, Regele fiind Mihai I care avea numai 5 anișori.
Carol al II-lea nu este amintit adesea foarte bine de istorie. A fost, într-adevăr un personaj mai ciudat, un om care a ales de cele mai multe ori greșit, însă a avut și unele rezultate. Regele a investit foarte mult în sport și educație, aducând aceste două teme la un nivel considerabil.
S-a zbătut din greu să obțină garanțiile vestului, însă nu a reușit.
A mers în vizită la Hitler și nu a cedat. Din contră, un om din anturajul lui Hitler spunea că Fuhrerul nu a mai ascultat pe nimeni atât de mult să vorbească.
Carol, deși nu a fost un Rege pe care-l amintim cu drag, a avut și unele părți bune, a avut curaj, însă, din păcate nu a știut să se afirme încă de la bun început.

Anul 1940 aducea României un nor negru. Foarte negru.
Cu Carol Rege, România cedează teritorii precum: Transilvania de nord (ungurilor), Basarabia și Bucovina de nord (sovieticilor) și Cadrilaterul (bulgarilor). Toate acestea la șantajul celor mai mari puteri ale momentului, Germania și Uniunea Sovietică.
Regele schimbă guvernul – numindu-l pe Ion Antonescu pe poziția de prim-ministru – ca mai apoi să fie sfătuit să abdice în favoarea fiului său, Mihai I. De ce așa? Pentru că Antonescu dorea să aibă tot controlul asupra statului – ceea ce s-a și întâmplat după abdicarea lui Carol, însușindu-și singur toate prerogativele. În Mihai nu vedea decât un simplu puști, cu care putea face ce dorea. Însă istoria arătat altceva….
România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial în anul 1941, la dorința lui Antonescu. De partea Axei, primul ministru avea un obiectiv clar: recuperarea teritoriilor cedate în vara lui 1940. Și era de înțeles, toți românii își doreau frații acasă. Însă era o mare problemă: Regele nu a aflat despre acest lucru.
În dimineața acelei zile, Regina Elena – mama lui Mihai – îi spune tânărului Regele că țara sa a intrat în război. În război de partea Axei. Auzise la Radio BBC. Regele l-a contactat atunci pe Antonescu, cerându-i explicații. Șeful statului a răspuns atunci, într-o aroganță specifică, că oricum Majestatea Sa ar fi aflat de la știri.
În fine, război să zicem că a decurs bine. România a avansat alături de nemți în URSS, recuperându-și teritoriile pierdute. Însă, din păcate, Antonescu a avut alte planuri…. Nu s-a oprit.
Românii au devenit carne de tun, fiind spulberați la Stalingrad, iar atunci a urmat ofensiva rusească.
Văzând că țara sa pierde prea mult teritoriu, iar frontul de la Focșani era spart, Regele Mihai îl cheamă pe primul ministru pentru a discuta ieșirea țării din război.
Antonescu se prezintă, însă nu este de acord cu ieșirea României din război. Nu dorește să-și încalce cuvântul dat lui Hitler – care trăia din petrolul românesc – însă situația era deja mult prea gravă pentru a ne mai păsa de cuvinte.
Premierul a mai afirmat ceva: că nu dorește să lase țara acum, acest lucru însemnând bolșevizarea țării. Aici îi putem acorda creditele meritate, dar întrebarea care se pune este: Ce este mai bine? Să ai o țară cu un alt regim politic sau să te ia rușii cu totul?
Regele l-a arestat atunci pe Antonescu, schimbând rapid guvernul, iar România lupta acum împotriva Axei, alături de Aliați.
Acest gest făcut de Regele Mihai, ne arată un act de curaj venit din partea unui tânăr aflat în fața unui om, care de la bun început l-a tratat cu mare dispreț. Regele a salvat atunci o țară de la dezastru.
Războiul s-a terminat, România a fost declarată țară învinsă, a fost vândută de Churchill la Ialta, iar comunismul se instaura cu pași repezi.
Guvernul Groza se instaurează, însă fără vreo colaborare cu partidele democratice. Atunci, Regele intră în greva regală. Grevă prin care Regele Mihai ne-a arătat că NU are de-a face cu acest regim odios, refuzând să mai semneze actele guvernului sau să mai primească miniștrii în audiență.
În anul 1947, mai marii oameni politici ai vremii: Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Gheorghe I. Brătianu sunt arestați, moment în care începe bolșevizarea țării cu adevărat.
Regele este consternat, nu poate face nimic. Are un parlament condus de comuniști, iar democrația era cu masca de oxigen pe față. El era ultima speranță, ultimul ghimpe democratic în coasta bolșevicilor!
Și ce au făcut bolșevicii? Pe data de 30 decembrie a aceluiași an, Regele este chemat de Groza să discute niște probleme de familie.
Mihai vine, pregătit de discuții. Dar discuțiile nu erau despre familie, ci despre putere.
Groza îi spune Regelui că a venit momentul ca România să se despartă de monarhie. Să se despartă de însuși propria istorie. Regele refuză. Ține să-i aducă aminte că ceea ce i se cere este neconstituțional, însă ce nu știa Majestatea Sa este că jocurile erau deja făcute.
Groza, îi spune Regelui că are ținuți captivi 1000 de studenți de care poate scăpa foarte ușor dacă acesta nu-și semnează abdicarea. Mihai, observând că liniile de telefon sunt tăiate, gărzile înlocuite, iar comuniștii veneau cu astfel de șantaje, își semnează abdicarea și părăsește țara.

România devenise Republică atunci. 30 decembrie 1947 este data în care Regele abdică, iar comuniștii victorioșii proclamă Republica.
Pe 3 ianuarie 1948, România își ia rămas bun de la Rege. Mihai I pleacă în exil, lăsând în urma sa durerea unui popor care habar n-avea ce urmează să i se întâmple.

Comunismul împreună cu Republica, instaurate imediat după abdicare, au adus României vremuri odioase. Patruzeci și doi de ani de crime, constrângeri, arestări, subminarea drepturilor fundamentale. Acesta a fost prețul plătit de România pentru Republică.
Elita românească care încă mai era în țară, a fost închisă și exterminată. Au mai existat supraviețuitori, însă ceea ce au trebuit să îndure în acei ani a fost de-a dreptul odios.
Ca să scape de sub comunism, România a sângerat din nou. Cu o armată care-și împușca proprii cetățeni, un dictator fugar și un politican de nimic – Ion Iliescu – România își începuse Revoluția anti-comunistă din decembrie 1989.
Românii înving, se bucură, însă din nou, habar n-aveau ce urmează.
Crezând că Ion Iliescu este salvatorul lor – deși a fost ani și ani de zile mâna dreaptă a lui Nicolae Ceaușescu – românii l-au ales ca președinte. Deci, România avea să aleagă un comunist pe post de președinte. Românii au ales un comunist să-i conducă în drumul democratic.
Regele? Regele a încercat să vină. Da, chiar de unsprezece ori. A fost întors de autoritățile comandate de Ion Iliescu. De ce? De frică. Iliescu nu a dorit să dea ochii cu Regele sau mai rău, ca poporul să-și vadă Regele. Ar fi putut pierde puterea imediat.

Când totuși Iliescu a acceptat ca Regele să fie primit în țară – anul 1992 de Paște – Mihai I s-a bucurat de o mulțime masivă de oameni care veniseră să-l aclame de la balconul hotelului unde era cazat.
Atunci, Regele a spus că nu poate sta decât trei zile, deoarece aceasta a fost înțelegerea, iar el își va ține cuvântul.
Pe cealaltă parte, Iliescu a văzut cât de popular este Regele în ochii oamenilor și a avut grijă să nu-l mai lase să se întoarcă.
După ce Emil Constantinescu a câștigat alegerile prezidențiale (1996) a avut grijă să repare marea nedreptate care i se întâmplase Regelui. În februarie 1997, noul președinte îi redă cetățenia Majestății Sale.
Ce a făcut Regele? Nu a stat degeaba. Imediat după ce a revenit în țară, a început să creeze lobby pentru România. A mers în țări precum: Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Marea Britanie și Spania cu un obiectiv clar: susținerea candidaturii României la NATO. Totuși, România nu a reușit atunci, în ciuda eforturilor Majestății Sale, să intre în NATO. Dar a fost un prim pas crucial pentru spălarea imaginii României post-comuniste.

Mare reconciliere vine când Regele acceptă să colaboreze cu Iliescu. După ce președintele reales în anul 2000 îl invită pe Mihai la redeschiderea Galeriei de Artă Europeană de la Muzeul Național de Artă, numindu-l oficial „Sire”, regele a fost din nou solicitat de administrația prezidențială.
Se întâmpla în 2002 când Ion Iliescu îl roagă pe Rege să reprezinte din nou România într-un turneu diplomatic. De data aceasta, Mihai merge să ne integreze în NATO și UE. De ce a apelat Iliescu la Majestatea Sa? Ei bine, pentru că știa foarte clar că vestul nu-l agrea. Știa că imaginea sa este una de comunist, iar Regele ar putea spăla asta. Și chiar a făcut-o. Cu ajutorul Regelui, astăzi ne bucurăm să fim membri NATO și UE.

Concluzia? Rezultatele monarhiei nu le mai scriu încă o dată, pentru că le-am notat la fiecare Rege în parte. Dar rezultatele Republicii ar fi acestea de la final: integrarea în NATO și UE. Atât. Și știți care e problema? Că și integrările astea au fost făcute tot pe spatele unui Rege.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo