Lecțiile eminesciene[1]
Foto: Basilica
Încă îmi răsună în minte colindele închinate Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Unicul Fiu al Tatălui din Ceruri, Persoană distinctă a Sfintei Treimi, întrucît e în același timp Dumnezeu și Om-fără-de-păcat.
De la această semnificativă apropiere calendaristică voi porni în paginile dedicate celui mai important scriitor și gînditor al neamului românesc: Mihai Eminescu. Dintre lecțiile pe care cred că le-a oferit prin opera și viața lui românimii mă voi referi doar la două: cea poetică și cea gazetărească.
Abia prin 1933 a fost dat publicității un colind descoperit într-un caiet aflat în cufărul confiscat pînă prin 1902 de masonul Titu Maiorescu – insul cheie[2] din etapa tinereții și apoi din cea a maturității celui de-al șaptelea vlăstar al familiei creștine a căminarului Gheorghe Eminovici.
În ediția specială de Crăciun ziarul „Universul“ publica în 1933 unica semiizbîndă poetică eminesciană de acest gen:
Colinde, colinde
E vremea colindelor
Căci gheața se’ntinde
Asemeni oglinzilor.
Și tremură brazii
Mișcînd rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Cînd scîntee stelele.
Se bucur copiii,
Copiii și fetele
De dragul Mariii
Își peptenă pletele…
De dragul Mariii
Ș’a Mîntuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului…
În leagan l’împăture…
Și magii alăture
Din ᾽naltul tăriilor…
Ș’a Sîntă-Măriilor
Rădice coroanele…
S’arate icoanele…
După cum poate constata oricine, colindul n-a fost terminat – ca multe dintre proiectele uriașe neduse la capăt de mintea genială răpusă la 39 de ani din calcule meschine, antiromânești (așa cum, vai, s-a dovedit a fi în istoria românilor și se mai arată celor atenți că este încă politica făcută în biata noastră țară de ipochimeni anume promovați / „superpuși“ – cu un cuvînt eminescian)… Sînt – o putem vedea cu toții! – descendenții nulităților lacome, inculte și profund nocive de odinioară, care-și croiesc și astăzi loruși legi, salarii și privilegii[3]. Portretul colectiv bine cunoscut cititorilor Scrisorilor / Satirelor[4] eminesciene mi se pare chiar a îngloba și pe actualii agenți ai globalizării de pretutindeni prin pîrghiile așa-numitei „corectitudini politice“, perorînd În aplauzele grele a canaliei de uliți, / Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii, / Măști cu toate de renume din comedia minciunii / […] Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă, / Quintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă […] Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii / În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, / Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie […] / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri / Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri… / Și apoi în sfatul țării se adun ca să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire […] / Și această ciumă-n lume și aceste creaturi / Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăzensc ca să rostească pîn᾽ și numele tău… țară […] / Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece, / Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? / Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă, / Azi, cînd fraza lustruită nu ne poate înșela, / Astăzi alții sînt de vină, domnii mei, nu este-așa? / Prea v-ați arătat arama, sfișiind această țară, / Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară, / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sînteți – niște mișei! […] (din Scrisoarea III datată 1 mai 1881).
Versurile acestea de foc au pîrjolit odinioară apucăturile celor cocoțați la putere fără merite, dar incendiază și astăzi conștiințele impostorilor, hrăpăreților, nepatrioților, stîlcitorilor limbii române și falsificatorilor istoriei naționale.
Din manuscrisele valorificate tîrziu de împătimiți precum Perpessicius mi-a fost recent amintită la un cenaclu o creație rar auzită recitată aniversar:
Nu…, nu sînteţi ca iarba, ca unda, fuga spumei
Căci fiecare-i faur la mîntuirea lumii
Căci moartea nu există, și ce numeşti tu moarte
E-o viaţă altfel scrisă în sfînta firei carte —
Amiază, sară, noaptea urmează dimineţii
Şi multe feţe are adînca tain-a vieţii
Şi ce numeşti tu moarte, al vieţii e vistiernic
Auzi păşirea-i lină, auzi mersu-i puternic
Acum picură-n boabe de rouă, acum arde
În sori zvîrliţi în spaţii, în stele miliarde
Au crezi tu că vr’odată e noapte … Niciodată
O parte a lume-acestii e doar întunecată
Şi-n orice clipă-ntrebi tu şi ziua e prezentă
Şi sara, şi amiaza, momentă cu momentă,
Din raza cea mai slabă de-apus sau răsărit
Pîn’ l-arderea cumplită a stelei în zenit
Cu toate sînt prezente şi numai ochiul tău
Aşteaptă ca să-i fie puse în văzul său:
Nu lumea ta e lumea vieţii, ci-a gîndirei.
Se află aici în chip uimitor ideea implicită a ceea ce știința modernă numește (scuzați: cacofonic!) fizica cuantică. Potrivit acestei teorii, există structuri de cîmp energetic ale tuturor lucrurilor și ființelor într-o dimensiune la care au acces dintre cei vii unii aleși ai lui Dumnezeu. Aceste cîmpruri energetice vibrează cu frecvențe proprii, infinit diferite, după legea simultaneității și a comunicării nonlocale. Nu intru în alte detalii, adăugînd doar că în această dimensiune același spațiu poate fi ocupat de entități diferite și se poate comunica instantaneu, fără cuvinte, la orice distanță și indiferent de timp (căci nu mai există trecut, prezent și viitor). Doar din această perspectivă, poezia eminesciană poate fi înțeleasă mai bine.
Aceasta ar fi una dintre lecțiile eminesciene – cea poetică; nu mă feresc s-o numesc abisală.
Concomitent, Mihai Eminescu a fost și a rămas pentru cei care-i citim scrierile politice o voce clară, neaoșă, netemătoare în formularea adevărului. Națiunea creștină plămădită din mila Domnului în Carpați și pe malurile Dunării va triumfa fiindcă e pietroasă și-ncovoiată calea Dreptății, dar e sigură[5]. Astfel, toți vrăjmașii românimii vor fi învinși pînă la urmă – ar suna mesajul politic.
Viitorul aparține națiunilor, în concepția gînditorului-gazetar. Daco-România va supraviețui în măsura în care elementul românesc va rămîne cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, cu limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămîie și pentru viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare. Voim statul național, nu America dunăreană[6]. Din păcate, realitatea contemporană lui era tristă – și în mare măsură tristă este și-n zilele noastre: Patria un [h]otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, țara teren de exploatare pentru străini, viața noastră publică o ocazie pentru ilustrarea și ridicarea în sus a imigrațiunii din cîteșipatru unghiurile lumii[7]. Astăzi, adaug, condiționările politico-economice au transformat țara într-o colonie cu externalizarea a 90% din profiturile realizate prin munca autohtonilor angajați la multinaționale cu salarii à la roumain (aceasta este explicația emigrării celor peste șase milioane de conaționali în floarea vîrstei)…
Vă voi supune acum atenției un pasaj in extenso, mai puțin comentat, din publicistica eminesciană pentru actualitatea mesajului – este lecția politică eminesciană propusă în intervenția de față: […] episcopia Rădăuților, supusă celui mai neatîrnat mitropolit, exarh sau sponte și în rang egal cu un patriarch, această episcopie este azi administrată de beamteri și de Evrei. În școalele acestei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemți și elevi evrei. Abea se mai găsește cîte un egumen de monastire, cîte un preot și în creerii munților cîte un dascăl de școală urbană sau rurală și arareori cîte un protopop care, întemeiat pe trecutul istoric de 500 [de] ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuților să zică: stăpîn peste această bucată de pămînt e strălucita roadă de Mușatin și coborîtorii ei, nu evreii galițieni și svabii din Bavaria. Orice s-ar zice despre alte popoară, nu se poate contesta în ele un fel de respect față cu trecutul și acesta e un semn că o nație are în sufletul său religia umanității. Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie. Și n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creștinătatea față cu agresiunea mahomedană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam mitropolitul a făcut ca duhul sfînt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborîtorilor armiilor romane sfînta scriptură și preceptele blîndului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării, iudaizării bisericii creștine prin Luther și Calvin? Patriarhi și mitropoliți au tăcut față cu propășirea repede a reformației și desbinării; Mitropolia Moldovei și Sucevei a ridicat glasul contra lui Luther și a arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă – reîntoarcere la vechea și toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mîntuirea omenirii din mrejele materialismului și din sofismele lui Anti Crist. […][8]
Desprind din aceste fragmente mai întîi foarte buna informare a gazetarului, care, conștient că ținuturile nordice locuite de români, vremelnic anexate de Austria, vor fi supuse deznaționalizării și abuzurilor administrativ-culturale, își avertizează curajos cititorii despre această tendință (similar va proceda Rusia și pînă în zilele noastre Ucraina). Argumentele istorice și religioase demonstrează implicit atît patriotismul cît și credința lui Mihai Eminescu, veștejind speculațiile unor publiciști de duzină care au tot ridicat semne de întrebare asupra convingerilor sale, citînd trunchiat ori judecînd fapte scoase din context, nu spre a face lumină în biografia copleșitoarei personalități eminesciene, ci spre a se… lustrui pe ei înșiși (ca să-l parafrazez pe autorul Scrisorii I), cu alte cuvinte să-și dea importanță. Prețioasă este în aceste fragmente sintagma recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie. Abia prin 1970 componenta morală capătă apăsat contur științific în medicină sub denumirea bioetică. Despre corelația moralitate-istorie vor scrie foarte bine argumentat abia gînditori ai anilor 1980-1990, precum polonezul Richard Pipes (1923-2018), glosînd pe marginea celor două conflagrații mondiale generate de ideologii gemene: nazismul și bolșevismul. Interesantă e și opinia lui Mihai Eminescu din care rezultă profeția eșecului luteranismului și calvinismului în fața otrăvitelor „mreje“ ale materialismului și mai ales în fața „sofismelor lui Anti Crist“, cum scrie tînărul gazetar. Desigur, despre Biserica răstignită politic a secolului al XX-lea nicio minte, chiar genială ca a lui Mihai Eminescu, nu putea îndrăzni să emită supoziții spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, căci diavolul a făcut o teriblă risipă de imaginație învrăjbitoare, după cum am putut constata cu durere, genocidul rezultat fiind, ca proporții, probabil unic în Univers…
Sînt convins că descoperirile arheologice extraordinare din ultimele decenii de pe teritoriul actual al României, alături de intuițiile fertile ale unor cercetători onești a căror hărnicie a atins erudiția (este cazul lui Gabriel Gheorghe – Dumnezeu să-l odihnească-n pace!) plasează cu certitudine originile civilizației Europei și a unei părți din Asia în Carpați. În acest context fast, lecția jurnalismului eminescian dacă ar rodi astăzi în spirite luminate, pregătite filologic spre corectă și eficientă exprimare, ar genera acel soi necesar de publiciști formatori de opinie în stare de a echilibra mass media aservite adversarilor românității. Ei ar contribui benefic la însănătoșirea nu numai a vieții sociale din acest centru al Europei, ci și a aceleia planetare. Cu această nădejde am așternut paginile de față, iar dacă am greșit cumva, parafrazez un poet neomodernist: „Eminescu să mă judece“!
București, 8 gerar 2020
[1] Materialul a fost gîndit pentru a fi prezentat la simpozionul din 9 gerar 2020 dedicat poetului național Mihai Eminescu cu tema Eminescu și ființa neamului românesc (invitatie „în calitate de speaker“, din partea președintei Fundației Spirituale „Mihai Eminescu“ Angelica Stănciuloiu), manifestare desfășurată sub auspiciile Primăriri sectorului 2 al capitalei. Nefiind citit cu acest prilej, l-am prezentat în cadrul omagierii organizate pe 15 gerar 2020 la Biserica Adormirea Maicii Domnului de către pr. Marian Sava și „Origini carpatice“.
[2] Deopotrivă înger și demon – dacă mi se permite o parafrazare metaforică a acestuia – prozaic exprimată, relația o pot comenta succint: atît binefăcător cît și artizan al uciderii civice a gazetarului patriot care trebuia musai „potolit“, deși el se dovedise cu prisosință și creator de geniu… Semnificativ este apelativul Argus folosit ironic de lucidul „pacient“ într-o împrejurare consemnată de Livia, fiica lui Titu Maiorescu, apelativ anume azvîrlit printre proteste, în gară, de la geamul vagonului de tren care urma să-l ducă la un inutil consult medical la ospiciul vienez…
[3] Despre disprețuirea românilor onești, harnici și credincioși denumiți metaforic „sarea pămîntului“, pe care Mihai Eminescu i-a iubit și i-a elogiat în publicistica lui voi glosa cu altă ocazie.
[4] Titlul Satire apare în ediția princeps din 1883 scoasă de T. Maiorescu preluată în ediția critică și sinoptică a lui N. Georgescu din 2004 (Editura Floare albastră).
[5] Cf. ms. Ac. Rom. 2257, citat în vol. Mihai Eminescu, Scrieri politice, ediție comentată de D. Murărașu, apărută la Editura Scrisul românesc din Craiova, în 1931 și reprodusă de Criterion Publishing Co. Inc., USA, 2000.
[6] Cf. „Timpul“, 17 decembrie 1881.
[7] Cf. „Timpul“, 20 martie 1882.
[8] „Curierul de Iași“, nr. 127 din 1876, cf. Mihai Eminescu, Scrisori, Critice, Vederile sale politice, Ediția a II-a anastatică, Bacău, Editura Vicovia și Babel, 2012, pp. 19-20.
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.