Povață
Foto: doxologia.ro
Era pentru prima dată de când venise la mănăstire, când Părintele Amfilohie auzi trei lovituri ușoare în ușa chiliei sale. Era obiceiul ca niciun frate să nu intre la celălalt și să păstreze cu sfințenie tăcerea. Amfilohie era cel mai în vârstă monah din obște, dar atrăgea atenția prin ochii săi de copil ce își păstraseră o vioiciune și candoare ce contrastau oarecum cu trăsăturile aspre ce arătau o viață trăită sub semnul încercărilor. Pașii celui care, cu sfială, se apropiaseră de ușa chiliei aproape că nu se auziseră, dar părintele ieșise în prag cu chipu-i inexpresiv și totuși cu bucurie în privire, ca și când ar fi așteptat un oaspete drag. Când străinul a pășit înlăuntru, a simțit un fior ce i-a străbătut întreaga făptură și o încărcătură pe care nu o simțise decât în copilărie, când primea cu duioșie îmbrățișările calde ale mamei sale. Fu izbit de un miros puternic de tămâie și în întunericul chiliei zări pentru prima dată doar un perete proaspăt zugrăvit și încărcat cu icoane, ca un mic iconostas, din care se remarca o cruce din lemn masiv și o icoană a Mântuitorului – Dreptul Judecător, între care ardea o candelă despre care aflase ulterior că nu s-a stins niciodată de când e aici. Aceasta este candela credinței – spuse monahul – și ea nu trebuie lăsată să se stingă la fel cum omul întreaga viață se îngrijește de lumina ochilor săi.
Oaspetele stătea în picioare, cu umerii aplecați, ca sub o povară nevăzută, cu haine învechite de ani și prăfuite de drum, cu obrajii arși de soare și uscățivi, cu o frunte meditativă și privire profundă, căutând parcă în ceața amintirilor să găsească scopul trecerii sale prin viață. Îi povesti părintelui cu greutate întâmplări pe care n-ar fi vrut să le împărtășească cu nimeni, decât cu Dumnezeu la Dreapta Judecată. Dar simțea că aici găsea înțelegere, că fiecare suferință devenea ecou în sufletul părintelui și fiecare lacrimă căzută din ochi nu mai atingea pământul ca altădată, ci se oprea în palmele acestui blând duhovnic ce se deschiseseră ca într-o rugăciune spre mâinile lui. Povara sufletului său se ușura și nu înțelegea cum, tainic, Mântuitorul din icoană îi ștergea unul câte unul păcatele mărturisite.
Își aținti pentru câteva clipe privirea spre icoana cu pricina și apoi spuse:
-Părinte, aș fi vrut să-L cunosc pe Hristos, să mă bucur de frumusețea apropierii Lui ca și de a sfinției voastre.
Monahul răspunse:
-Eu L-am văzut de atâtea ori!
-Cum așa?
-L-am văzut în nenumărate rânduri, ca și azi, în chipul celor ce au fost în apropierea mea și s-au folosit de roadele tăcerii și bucuriei mele.
Cu aceste cuvinte, călătorul a plecat de la chilie și, de atunci, întreaga viață a căutat să-l întâlnească pe Hristos în semenii săi, așa cum îl învățase cu simplitate monahul.
Foto: doxologia.ro
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.