Libertatea lui Lucille

Foto: Basilica

Rod Dreher

În 1977, Kenny Rogers a devenit un superstar al muzicii country grație baladei sale „Lucille”. Dacă nu ați auzit-o niciodată, sau nu ați ascultat-o de mult timp, o puteți face aici. Nu și-a pierdut nimic din forța sa de-a lungul deceniilor. Iată versurile:

Lucille

Într-un bar din Toledo, dincolo de calea ferată

Pe un scaun la bar ea și-a scos inelul de pe deget

M-am gândit atunci să merg mai aproape

M-am așezat și am întrebat-o cum o cheamă

După ce-a băut câteva pahare, ea mi-a spus „nu sunt o laşă”

Dar nu mai vreau să trăiesc din vise

Sunt dornică de distracție

Și vreau să văd cum ar fi viața altfel…

 

În oglindă l-am văzut apropiindu-se

L-am privit cu atenție de aproape

Și am observat cât de năucit părea

A venit la femeia care stătea acolo lângă mine

Având o privire ciudată pe față

Cu mâinile mari bătătorite arăta ca un munte

Pentru o clipă am crezut că sunt mort

Dar a început să tremure, inima lui era frântă

Şi se-ntoarse spre femeie spunând

 

Ți-ai găsit momentul să mă părăsești, Lucille

Cu patru copii înfometați și cu recolta rămasă pe câmp

Am mai trecut prin vremuri grele și momente triste

Dar de data asta, rana pe care mi-ai făcut-o tu nu se va vindeca

Ti-ai găsit momentul să mă părăsești, Lucille

 

După ce ne-a lăsat am comandat mai mult whisky

Şi mă gândeam cum ea l-a făcut să pară atât de slab

De la luminile barului până la camera închiriată de hotel

Ne-am plimbat, fără să ne vorbim deloc

Era o frumusețe, dar când a venit la mine

Vei crede că mi-am pierdut mințile

Nu am putut să o cuprind în braţe, 

Cuvintele pe care el i le-a spus

Îmi tot reveneau în minte.

 

Ti-ai găsit momentul să mă părăsești, Lucille…

Sper că veți asculta melodia. Versurile în sine nu pot transmite durerea din povestea pe care o spun.

„Lucille” mi-a venit în minte după atâția ani, după ce am citit relatarea editorului de la Atlantic, Honor Jones, despre autoeliberarea ei de responsabilitatea soțului și a familiei. Am încercat să scriu despre asta de câteva ori, dar m-am oprit pentru că subiectul era prea emoționant pentru mine. Nu sunt surprins să găsesc o persoană care poate face ceea ce a făcut ea. Cu toții ne luptăm cu demonii noștri și, dacă există ceva ce înveți de la viață dacă trăiești suficient de mult, este că ar trebui să eziți să judeci o căsătorie din exterior. Tot ce scriu mai jos se bazează pe o judecată a căsătoriei lui Jones, făcută doar în baza a ceea ce spune ea despre asta. Cred, totuși, că ceea ce mă deranjează în legătură cu articolul ei nu este atât ceea ce a făcut ea – oricât de rău este –, ci că Honor Jones este mândră de ceea ce a făcut, atât de mult încât a scris despre asta în revista națională pentru care lucrează. Ar trebui să-i fie rușine de ea însăși; o societate sănătoasă ar fi considerat că e rușinos ce a făcut, în loc să o considere virtuoasă, așa cum denotă publicarea eseului. După cum voi explica mai jos, eseul lui Jones – ce spune acest eseu și faptul că a fost scris și publicat – este profund emblematic pentru falimentul moral al culturii noastre. (…) – continuarea pe Alternativa de bun simţ.

Foto: Basilica


  • MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.


MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoareContează pe ȘTIRI ce contează

Lasă un răspuns