O monografie a Reșiței
Foto: Facebook
Semnată Nicolae Magiar, Eduard Magiar, tată și fiu, lucrarea monografică dedicată Reșiței[1] mi-a parvenit în toamna anului trecut.
De pe coperta a patra aflu că autorii au mai colaborat publicînd pînă acum: Monografia localității Soceni (2007), Monografia localității Bozovici (2007), Viața monahală din județul Caraș-Severin (2009), Viața monahală din județul Timiș (2010) și Monografia Liceului Teoretic „Mircea Eliade“ din Reșița (2011). Individual, Nicolae Magiar și-a dovedit interesul pentru Nicolae Stoica de Hațeg (a cărui cronică am consultat-o cu atenție cînd m-am ocupat de balada eroului mitologic local Iovan Iorgovan). Astfel, a scris volumul Nicolae Stoica de Hațeg: Preocupări istoriografice (2008) și în același an, ca editor alături de Vasa Lupulovici, a pus la dispoziția celor interesați Protocolul din Protoprezviteriatul Mehadiei.
Bibliografia monografiei Reșiței trimite la șapte fonduri arhivistice locale și la unul național, cuprinde 53 de lucrări speciale, 171 lucrări generale, 103 articole tipărite, 38 surse electronice etc. iar numărul notelor de subsol se ridică la 1474. Ampla documentare e un argument al profesionalismului.
Lucrarea e structurată în unsprezece capitole, Cuvîntul înainte aparținînd lui Gabriel Cojocaru, iar Mario Balint și Varga Attila semnînd cîte un text apreciativ-introductiv – Cronică și avan-cronică personală (Povestea Reșiței, cu uzinele, societatea, turismul, ideile, concepțiile unui spațiu atot-cuprinzător, de vivantă remodelare spirituală […] – p. 8) și Descoperind Reșița de ieri și de azi ([…]o istorie memorabilă care trebuia cuprinsă în paginile unui tom de referință […]– p. 10).
Potrivit lui Iorgu Iordan citat de autori în capitolul II. Istoricul localității și viața politică la pagina 29, chipurile, Reșița n-ar fi căpătat nume decît prin secolul al VIII-lea după venirea slavilor în zonă spre a le spune băștinașilor că rîului trebuie să i se spună „reka“ iar localității „Recitsa“! Evident fantezistă, încercarea etimologică preluată de unele dicționare a pierdut din vedere cuvîntul autohton rece (regional răși/reșe) cu derivatul său toponimic învechit Recița, unde „ci“ devenit regional „ș“ a dat actualul Reșița, -ța / -ță fiind terminații neaoșe păstrate în multe alte cuvinte (v. termenii proprii Marița, Victorița; Ioniță, Mihăiță, Pleșiță, Racoviță etc.). Publicat încă din 2008, Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică datorat lui Mihai Vinereanu menționează originea traco-dacă pentru rece (din radicalul protoindoeuropean *(s)rig-, srigos „ger, brumă“). Coloniștii din ce în ce mai numeroși au rostit / scris și ei cum au putut cuvîntul românesc: Röschitz, Reschitza, Resicza, ba chiar Reszintza (cf. pp. 34, 35, 36). La fel, rîul fără de care localitatea nu s-ar fi înființat și nici nu s-ar fi dezvoltat Bîrzava (scris după strîmba ortografiere de astăzi Bârzava) are certă origine traco-dacă, radicalii productivi în traco-daco-getă bîr-, br- neputînd să fie aflați în cuvinte de pe aiurea, cu toate strădaniile lingviștilor tributari doctrinei sursologice[2]! Străinii aduși în zonă de stăpînii austrieci au pocit denumirea românească: Borzafew, Borszvize, Burzua, ba chiar Persava / Persova (cf. p. 30). Fac aceste precizări etimologice în numele adevărului lingvistic care n-a fost suficient de des și de răspicat formulat pînă în prezent, dovadă și referirile din această monografie: limba locuitorilor carpato-danubieni a căror continuitate multimilenară e cu prisosință dovedită arheologic a fost donatoare pentru popoarele migratoare și nu e deloc inferioară idiomurilor vorbite de populațiile vecine[3]. Am de aceea mari dubii și față de mențiunea grăbită din nota 61 de la pagina 28: Cuvântul ic provine din ik – limba maghiară și înseamnă același lucru ca și în românește, adică pană de despicat lemne (oare localnicii binecuvîntați de Dumnezeu cu atîtea păduri să fi așteptat ca abia triburile nomade zdrobite decisiv la Augsburg în 955, apoi îmboldite strategic de apuseni să se întoarcă în Cîmpia Panoniei, să-și întemeieze un stat și să-și exercite talentele războinice asupra pașnicilor băștinași de pe văile Someșului, Tîrnavelor și Oltului donîndu-le în chip salvator cuvîntul cu pricina și, de bună seamă, arătîndu-le metoda prelucrătoare implicită?!).
Despre oamenii locului, civilizația și limba lor n-au rămas documente, dar ar fi pripit să afirmăm că abia romanii i-au scos din întuneric, învățîndu-i să trăiască. Subscriu de aceea la afirmația în timpul lui Burebista (sec. I î.e.n. [sic]) „Locuitorii satelor de pe valea Timișului, Bârzavei, Caraș și Nera erau păstori și agricultori, populînd regiunea dealurilor și colinelor“[4] (p. 27). Sigur că aveau o limbă, un fel de a fi pe care l-aș defini generic pașnic, în armonie cu natura creată de Dumnezeu, continuînd civilizația strămoșilor atestați arheologic, întrucît cercetătorii au aflat la Cîlnic, Dealul Colțani, Dealul Mare / al Crucii, Dealul Islaz, Dealul Amelia, în peșterile Stîrnic, Popovăț etc. urme străvechi ale dăinuirii și au putut-o proba din paleolitic – e așa numita cultură Coțofeni. Mai apoi și capacitatea de a prelucra metale le-a fost dovedită localnicilor – cuprul, în special. Ceea ce se numește în epoca modernă industrie în această parte de Românie își are, așadar, fundamente imemoriale.
Mi-am notat din subcapitolul Viața politică: în timpul celui de-al doilea război mondial angajații [din uzinele Reșiței] nu au fost mobilizați pe front pe motiv că întreprinderea desfășura o activitate „de interes strategic“ și – aspect foarte interesant! – că a existat înțelegerea între proprietarii Auschnith și Malaxa cu americanii și englezii ca Reșița să fie scutită de bombardamente (cf. p. 72). De asemenea – aviz anglo-americanilor care au fost de acord cu abominabila împărțire a sferelor de influență în Europa lui 1944 –, e de reținut articolul 5 din adresa 6269 / 25 iulie 1945 a Biroului pentru aplicarea armistițiului care prevedea că locuințele particulare se vor pune la dispoziție pentru cazarea trupelor sovietice, pe cît posibil să fie mobilate cu strictul necesar, dar fără amenajări de lux (pp. 73-74). Ulterior încartiruirii, proporțiile jafului produs de „eliberatori“ pot fi deduse dintr-un document datat 9 ianuarie 1946 întocmit de avocatul Anton domiciliat – ironia soartei! – pe strada Libertății nr. 27 în care își inventaria pagubele: lenjerie de pat, îmbrăcăminte, lenjerie de corp, obiecte de birou, materiale pentru toaletă și igienă, alimente, lemne de foc; suma totală estimată este de 528.000 lei (cf. p. 74). Și mai grav e că 47 de germani din Reșița au fost internați în lagăr și apoi deportați în Rusia, dintre care doar 7 s-au mai întors (cf. idem).
Cum e firesc, cel mai amplu e capitolul dedicat economiei care detaliază evoluția spectaculoasă în plan european a Reșiței, favorizată de resursele minerale ale Banatului. Schimbînd „jugul turcesc de lemn cu jugul de fier austriac“ după 1718 (pacea de la Passarovitz), prin exploatarea zăcămintelor descoperite de Markus Fulda (cf. p. 197), Reșița capătă întîietate față de celelalte uzine europene specializate (p. 198), căci la 3 iulie 1771, călugărul franciscan Michael Grozdich de la mănăstirea Carașova săvîrșea slujba prin care erau sfințite cele două furnale, care erau botezate cu acest prilej „Franciscus“ și „Josephus“ […] în cinstea conducătorilor lucrărilor Franz Müller von Reichestein și Joseph Desiderius Redange (v. pp. 202-203), în timp ce uzinele Krupp din Essen există din 1811, uzina de la Vitkovice din Boemia din 1829, uzina M.A.N. din Germania concomitent cu cea elvețiaană din Sulzer datează din 1834, uzina de la Donawitz din Austria e funcțională din 1836, iar uzinele daneze Baumeister și Wain din 1843 etc.
E de menționat apăsat că fără munca neretribuită a țăranilor români iobagi ai zonei (cifrele consemnează nemțește 228 de oameni) nimic nu s-ar fi putut înfăptui. Cinismul sec specific asupritorilor nu poate escamota adevărul: în cursul lunilor de vară [ale lui 1770 – nota mea] ritmul de muncă a scăzut pentru că iobagii nu au putut fi reținuți la aceste lucrări în timpul perioadei de munci agricole (cf. Sandor Mihalik, citat la p. 200). Numai pentru transportul materialelor necesare erau folosite 48 de căruțe (cf. idem), pe cheltuiala și cu eforturile acelorași bieți robi. În plus, rețin că, după punerea în funcțiune a ansamblului industrial, lemnul folosit din pădurile din jurul Reșiței avea o importanță capitală (p. 208), principalul fond forestier constituindu-l cel din Munții Semenic. Producția din 1771 a fost nu numai de sobe metalice, căldări, topoare și felurite unelte destinate activității pașnice, ci mai ales de obuze, bombe, grenade, tunuri, obuziere și mortiere, căci imperialii aveau de susținut războaie – nu toate juste, de apărare, ci și odioase, precum campania începută în același an a generalului Bukow comandată de fățarnica împărăteasă ce se credea creștină, acțiune criminală față de care însuși episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit: M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit [din Transilvania – nota mea], pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.[5] Precizez că „vina“ cu pricina era că românii nu voiau să primească uniaţia, rămînînd ortodocși…
Reșiţa industrială, reiese din monografie, deține cîteva recorduri naționale: aici s-au construit prima cale ferată – cu tracțiune cabalină – (1846), primele trei locomotive cu abur (1872-1874) – în Viena prototipul Szekul care a stat la baza acestora s-a fabricat în 1871, modelul parcurgînd pînă în Banat un epopeic traseu – și primele mașini cu abur necesare atelierelor proprii. Pentru a avea și cititorii o idee despre capacitățile productive mereu în creștere ale uzinelor reșițene, voi compara 1905 (21 locomotive, 699 vagoane, 3271 vagonete, 2,8 kilometri de cale ferată electrificată, mașini cu abur și electrice depășind 20.000 cai putere, cinci furnale înalte, 13 laminoare, o fabrică de brichete, una de mașini etc. cu aproximativ 140.000 tone de fontă și tot atîtea de oțel – cf. p. 251) cu 1970 (se ajunsese la producția de oțeluri speciale aliate Cr, Mn, Ti, Cr-Mn-Mo, Cr-Mn-V pentru poduri, vapoare, sonde ș.a., terminarea agregatelor la hidrocentrala Porțile de Fier – turbinele de 178 MW –, motoare Diesel de 1250 cai putere, boghiuri pentru locomotivele Diesel hidraulice și pentru locomotivele electrice de 4100 și 5100 de kW, turboagregate de 12 și 50 MW, electropompe de 50 și 100 mc pe minut, 15 tipuri de motoare electrice cu puteri de la 500 la 6000 kW – cf. pp. 283-284).
Dezastrul economic al României planificat minuțios dinafară cu odioasa complicitate a păduchilor politici locali și a guvernanților-marionete puși în harnică lucrare bine plătită din 1990 pînă în prezent e constatat de autori cu justificată durere: După 1989, industria reșițeană urmează calea dezastrului economic național și cele două furnale de 700 metri cubi (construite la începutul anilor ᾽60) sînt oprite în 1991; era o premieră tristă pentru Reșița ca, după 221 de ani de foc nestins (deși între 1931-1933 furnalele au fost oprite în timpul crizei economice) să se ajungă la acest moment. Mai mult de atît, în 4 decembrie 2004 la ora 18:33, unul din cele două furnale (nr. 1) este demontat prin implozie, iar celălalt, probabil, menținut pe post de [obiect] de muzeu (p. 284). Cinismul asasinilor economici nu merită comentat, ci doar menționat: în 2003 U.C.M.R. a fost privatizată de o societate din Elveția (INET AG); iar din 2005 vine un investitor privat T.M.K. din Rusia (p. 285)… (…) – integral pe limbaromana.org, autor: Mihai Floarea.
Foto: Facebook
[1] Monografia municipiului Reșița, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2019, 446 p.
[2] De pildă pentru interjecția traco-dacă oierească bîr DEX-ul rămîne mut din punct de vedere etimologic, iar pentru alți cinci termeni începînd cu același radical eșueză menționînd „et. nec.“ (i.e. etimologie necunoscută) fiindcă autorii înhămați la această doctrină falsă nu i-au putut găsi nicăieri!
[3] A se vedea Lucian G. Costi, Limba română. Nașterea și falsurile istorice. Taina formării cuvintelor. Recuperarea originilor reale, București, Editura Uranus, 2016.
[4] Citatul e din Al. Borza, Banatul în timpul romanilor, Timișoara, Editura Fundațiunii Oliviero Varzi, 1943, p. 19.
[5] cersipamantromanesc.wordpress.com
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
- Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.
- Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează