Lecturi inconfortabile (2)

În cartea predominant polemică vizînd „dacismul“, „dacopatia“, „dacopații“ etc. semnată de Cătălin Borangic și Marius Marcu Cu Dacia printre daci mergând (Iași, Asociația Culturală Enciclopedia Dacică, 2020), care-mi prilejuiește acest mic serial, aflu și adevăruri demne de atenție precum: […] „1990 a lăsat istoriografia românească profund derutată […]. / Pe de o parte, chingile politicului au dispărut și istoricii s-au văzut liberi să cerceteze și să scrie cum cred ei de cuviință, iar pe de alta s-au văzut conectați la un flux atît de mare de informații venite din Occident, încît […] literatura de specialitate, la care anterior avuseseră acces extrem de limitat, era acum relativ la îndemînă și asta era un lucru foarte bun“ (p. 130). Foarte important este faptul că: „Cei mai mulți istorici erau monștri sacri și […] n-au cedat ușor cînd au văzut că decenii de carieră strălucită [cu sute de doctoranzi, doctori și profesori de istorie scoși pe bandă rulantă – adaug eu] sînt puse sub semnul întrebării. Unii au murit refuzînd evidențele și amintesc, spre exemplu, numai problema aurului la daci“ (idem).

O enumerare marotă întîlnesc însă mai departe: „celebrul 14%, cuiul dacic inoxidabil, orașul subteran, tunelele din Bucegi, și desigur, legendara «istorie adevărat㻓 (idem). Autorul ia iarăși o suspectă înălțime doctă și, fără a demonta argumentat fiecare dintre aceste aspecte – într-adevăr frecvent invocate de cei interesați – șfichiuie adjectival în dreapta și-n stînga cu ieșiri adolescentine nepotrivite limbajului științific: […] „comunitatea științifică dormea pe ea și pe terenul nesupravegheat s-au înțelenit cele mai aiuristice fantasmagorii despre daci. Scriitori de mîna a paișpea au prins gustul internetului, manifestîndu-se agresiv în nou-descoperitul mediu virtual, promovînd asiduu prostii, una mai gogonată decît alta. Era atunci (și este și acum) evident că aceștia erau întotdeauna cu un pas înaintea instituților de cultură abilitate, aproape tradițional ancorate în metode conservatoare de publicare și relaționare cu publicul“ (p. 131).

Plutim în generalități; nu ni se dau nume și nici nu se recunoaște fățiș vina profesioniștilor incapabili de a interveni prompt spre a deosebi public adevărul de minciună, spre binele tuturora.

Ca profesor, afirm că ignoranța elevilor nu lor li se poate imputa, ci tocmai dascălilor! Identic, nu oamenilor realmente interesați de anumite probleme istorice naționale dar ignorați de specialiști trebuie să li se atribuie vina rămînerii în ignoranță.

Pe un ton concesiv, Cătălin Borangic afirmă: „abia recent, istorici sau unele muzee au îndrăznit să iasă din turnurile lor și să publice sau să dezbată teme de istorie dacică pe internet“ (idem).

Totuși, rezultatele întîrzie să se vadă, căci: „Deși nu avem o statistică nemțească, putem spune că la nivel de cultură populară aberațiile și jumătățile de adevăr deveniseră un fel de cultură paralelă destul de solidă, în care dacul, pe lîngă cușmă, sabie curbă și vitejia legendară, mai fusese primul om de pe planetă, locuitorul centrului lumii și tatăl tuturor neamurilor de pe pămînt să nu ne imaginăm că doar mIRC-ul sau grupul de yahoo erau vectorii fanteziilor. Se întîmplau și congrese de dacologie (!), se tipăreau și cărți (hîrtia, săraca, suportă orice), apăruseră emisiuni TV. Doar istoricii lipseau, ocupați cu propriile cariere grozave“ (idem).   

Se cunoaște efectul psihologic al criticii spectatorilor, tendința lor de a generaliza, dînd sfaturi „competente“ de pe tușă sau din fotoliile din sufragerie. Am avut de luptat cu o puzderie de părinți „specializați“ în pedagogie și n-are rost să insist aici asupra nocivității „aflării în treabă“. Vreau doar să precizez că o anume distanță luată față de evenimente ori fenomene, un simț autocritic mereu activ, un plus de informare și de lectură tihnită niciodată nu strică.

Nu-i întreb, deocamdată, pe Cătălin Borangic și pe coautorul Marius Marcu ce-au făcut pentru a combate monstruozitatea proliferării fantasmagoriilor istorice la care se referă; le atrag atenția doar că nu se poate ieși convingător-didactic în public scriind/rostind, referitor la vremea lui Burebista: „Pulimea, ca și astăzi, a aplecat smerită capetele ca să nu pățească necazuri“ (p. 91) sau: „Imaginarul contemporan despre daci arăta ca un avort spontan“ (p. 131).  

București, 4 brumărel 2022

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!