SUFLET DE COPIL

Am să vă spun povestea Mirabelei, o poveste despre un ghemotoc de fetiță care la cei nici șase ani ai săi avea o mulțime de prieteni: căței, sticleți, pisici, rățuște… Dintre toți prietenii Mirabelei, cel mai de treabă era Ursulete, un câine înțelept care citise multe stele la viața lui. Dacă ar fi fost întrebată care dintre pisici îi este mai dragă, fetița n-ar fi știut să răspundă, toate fiindu-i la fel de dragi. Doar în Miorlăitul nu prea avea încredere: „De la cine miorlăie pentru orice fleac te poți aștepta la orice”, se gândea Mirabela.

***
Era o zi geroasă de iarnă, dar în inima Mirabelei, așa cum trebuie să fie în inima oricărui copil, era soare. Era soare fiindcă în acea seară urma să vină Moș Crăciun.
Îl așteptase de-un an și voia să-l întâmpine așa cum se cuvine. Și-a ajutat mama să frământe cozonacii, pe bunica, să pună beteală pe la ferestre, iar pe bunicul l-a ajutat să curețe hornul, doar pe acolo urma să coboare Moșul! Numai tatăl fetiței n-a avut nevoie de ajutor. De unul singur a împodobit cu steluțe electrice bradul din curte. Cu toate aceste pregătiri plăcute, fetița simțea că ceva nu-i în regulă. Deși ar fi trebuit să fie numai râset în toată casa, cum a fost și-n alți ani, în seara aceea de Ajun era o liniște apăsătoare.

***
Casa era împodobită, mirosea a sarmale, cozonaci și purcel fript în dubă. Mirabela împreună cu părinții și bunicii erau pregătiți să primească colindătorii; Ursulete și Miorlăitul, la fel. Fetița îi pusese câinelui la gât un papion roșu, iar motanului, o fundă tot de culoarea roșie – „Nu cumva să-i deoache vreun colindător!” se gândise Mirabela.
Nerăbdătoare să afle dacă nu cumva Moșul a ajuns la vreun copil din sat, fetița l-a trimis pe Ursulete să spioneze din casă în casă. Cât ai zice HAM, câinele a zbughit-o la uliță. În încăpere era cald și bine, masa era plină de bunătăți, îi avea aproape pe cei dragi, de la uliță răzbăteau glasuri de colindători… „Ce norocoasă sunt! Ce norocoasă sunt!” se gândi fetița. Dar dintr-o dată se întristă. Și-a amintit de pruncul Iisus, născut într-o iesle, de Iosif și Maria… „Dacă aș putea, v-aș purta din trecut în prezent. Aș fi o gazdă primitoare. Părinții și bunicii ar fi și ei bucuroși să ne fiți oaspeți.”
Împreunându-și mânuțele a rugăciune, înălță în gând o rugăciune la cer: „Îți mulțumesc, bunule Dumnezeu, pentru dragostea pe care mi-o porți. Fiul Tău, Iisus, s-a născut într-o iesle, iar mie îmi oferi atâta bunăstare. Te rog să-mi ierți greșelile, te rog să-mi primești mulțumirile!”

***
Primii colindători îi întrerupseră rugăciunea. „Oare și-n cer se umblă cu colinda?”se întrebă fetița.
-Frumos colind! Domnul să vă binecuvânteze! La mulți ani! Serviți prăjituri, mere, nuci… Mama Mirabelei era mai serviabilă ca oricând.
„Abia aștept să cresc mai mare, să merg și eu cu colindatul”, se gândi Mirabela.
Colindătorii au început să vină val după val, le mângâiau sufletul și plecau mai departe să mângâie sufletele și altor săteni. Mirabela se uita din când în când pe fereastră. Nu înțelegea de ce Ursulete întârzie. „Măcar de s-ar întoarce cu o veste bună”, se gândi aceasta. Îi observaseră ceilalți nerăbdarea? Se pare că nu. Bunica stătea în fotoliul de lângă sobă, pieptănând cu ale sale degete moi blana motanului. Părinții stăteau pe divan și din când în când se uitau spre bunicul, de parcă în ochii acestuia ar fi fost emisiuni mult mai interesante decât erau în acel moment la televizor. Bunicul își făcea de lucru, punând lemne pe foc.
„Aha… Știu! Mi-au pregătit o surpriză!” se gândi Mirabela.
După ce înteți focul, bunicul se așeză pe un scaun lângă fetiță și rupse tăcerea. Va rupe și misterul? Să vedem…
-Draga bunicului, tu ieșci o fetiță mare. Ai deja șasă ani, la anul ce vei duse la școală, gi așeea împreună cu părințîî tăi am hotărât să-țî zâcem un secret.
„Deci despre un secret era vorba”, se gândi fetița și trase Miorlăitului smecherește cu ochiul.
-Înaince gi a-țî zâce așest secret, vreau să ne promițî că nu ce vei amărî; ingiferent gispre se secret ar fi vorba, n-o să dai apă la șorișei. Promițî?
-Nici vorbă să mă supăr, bunelule! Promit! Chiar dumitale mi-ai zis că deja sunt o domnișoară și unei domnișoare nu-i stă bine cu lacrimi în ochișori.
-Uice care-i treaba, draga bunicului. Tu în noapcea asta îl așcepțî pă Moș Crășiun, dar să șcii gi la mine că iel nu va veni.
Mirabela simți un nod în gât și era gata să izbucnească în plâns, dar își aminti de promisiunea făcută și se abținu. Adunându-și puterile, întrebă cu jumătate de glas:
-Dar de ce, bunelule? Am fost o fetiță chiar atât de rea și nu merit?
-Nu, draga bunicului! Ai fost ciar o fetiță foarce cumince, dar iel nu va veni păntru că pur șî sâmplu Moș Crășiun nu există!
Cu aceste cuvinte bunicul a provocat un cutremur în sufletul fetiței. Zguduită-n adâncuri, aceasta a uitat de promisiunea făcută și-a început să plângă cum n-a mai plâns niciodată în viața ei până atunci. Degeaba au încercat părinții și bunicii s-o liniștească. Au dezlănțuit un taifun, taifun care în acel moment era imposibil de oprit…
„Nu există Moș Crăciun! Nu există Moș Crăciun!” Doar la aceasta se gândea biata fetiță.
-Își va reveni după o vreme. S-o lăsăm singură!
Ideea tatălui li se păru corectă și celorlalți, așa că părăsiră camera, lăsând-o pe Mirabela doar în compania motanului. Măcar de-ar fi fost acolo Ursulete… Poate fetița ar fi suportat mai ușor durerea.

***
-M-au mințit în toți acești ani! Nu-i voi ierta niciodată, Miorlăitule! Niciodată!
Fetița plângea cu sughițuri și suspine. Miorlăitul, speriat, crezând că afară e furtună, s-a ascuns în cuptor. Fetița s-a gândit că acesta își poate pârli blănița, așa că l-a scos afară și a început să-l mângâie. Cu greu, motanul i-a acceptat mângâierile. Neîncrezător în bunele intenții ale fetiței, acesta avea ghearele scoase din teacă și o privea cu ochi sticloși, dar totuși calzi, înduioșind-o. Aceasta, ca prin farmec, se opri din plâns și începu să vorbească cu el. Era pentru prima oară când îi împărtășea acestuia necazurile. Miorlăitul, fălos nevoie mare că i se confesează stăpâna cea mică, a început să toarcă razele de lună care intrau pe fereastră.
-Miorlăitule, Miorlăitule! Nu există Moș Crăciun! Dacă nu există Moș Crăciun înseamnă că nu există nici zâne, nici cai înaripați, nici măr cu mere de aur, nici tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
-Doamne! Dacă bunicii și părinții mi-au făcut o farsă? Ia să mă uit prin încăpere! N-o fi vreo cameră ascunsă și acum mulți telespectatori râd cu gura până la urechi de naivitatea mea?
Degeaba căută fetița peste tot. Nu găsi nicio cameră ascunsă. Totuși nu s-a dat bătută. Continua să caute un indiciu care să-i demonstreze că de fapt totul era doar un joc, o farsă pusă la cale de cei dragi pentru a-i fi învățătură de minte.
-Trebuie să mă gândesc bine, Miorlăitule! Hmmmmmmmmmm… Oare cu ce-am greșit de trebuie să îndur o asemenea pedeapsă?

*****
N-a trebuit să se gândească prea mult. Și-a amintit imediat cât de tare și-a necăjit bunicul în una din zilele ce trecuseră.
-I-am ascuns pipa și tabacul în pod. Să-l fi văzut, Miorlăitule, ce trist era! „Tabacul, dă-l încolo, ducă-se pă apa sâmbecei…; dar pipa iera gi la tata!!!”, îl auzeam pe bunelu văitându-se bunicii. De unde să fi știut eu că pipa aceea, pe care un om înțelept n-ar fi dat doi bani, reprezenta o avere pentru bunelul? Să-l fi văzut cum i s-a luminat fața când i-am zis unde era mult căutata pipă. Nici măcar nu m-a certat. «Draga bunicului, așa, gin curiozitace, gi șe mi-ai ascuns pipa șî tabacul?» Rușinată, dar privindu-l în ochi, l-am dumirit: «Am auzit la radio, la emisiunea „Sfatul medicului”, că cei care fumează mor mai repede și eu am vrut ca tu, bunelule, să trăiești mult, mult…» Miorlăitule, nici nu poți ghici ce reacție a avut bunicul: a început să plângă. Am început să plâng și eu. Îmi era tare rușine de fapta mea. Bunicului, pe front la Niprupetrovski, i-a intrat o schijă de grand în frunte, a strâns din dinți de durere, dar n-a vărsat o lacrimă, nici măcar una. Întorcându-se de pe front, în locul casei părintești, bunicul a găsit doar ruine, dar n-a plâns. Cât timp fusese plecat, măicuța i s-a înălțat la cer, dar n-a plâns nici măcar atunci. După cum vezi, Miorlăitule, bunicul ar fi avut multe motive să plângă de-a lungul vieții sale, dar n-a plâns. Îți dai seama cât de tare îmi necăjisem bunicul??? Toată viața voi regreta fapta mea. Ce zici, oare bunicul vrea să-mi deie o lecție? Hmmm! Nu prea cred. Nu degeaba eu îl alint „bunelu”.

*****
-O fi tata? Într-adevăr, ar avea motiv să mă pedepsească: l-am pârât mamei. Îl surprinsesm bând un pahar de vin. Doamne, cum l-a mai dojenit mama! Nu cu mult timp în urmă tata avusese gălbenare, adică hepatită
–Așa cred că se cheamă boala aceea care-l ținuse pe tatăl meu câteva săptămâni la spital.

*****
-Despre mama nu poate fi vorba, cu toate că față de ea am greșit cel mai mult: „Mirabela, ia-ți căciulița, să nu răcești, mamă!” „Mirabela, nu bea apă rece după ce vii încălzită de la joacă!” Crezi că o ascultam, Miorlăitule? Nici nu mai țin minte de câte ori am făcut roșu în gât, adică amigdalită… Nu am înțeles și nu voi înțelege niciodată de ce atunci când asistenta îmi făcea injecție eu nu plângeam, deși mă durea îngrozitor, dar ochii mamei erau plini de lacrimi.
-Ce zici Miorlăitule, să fie bunica? Iarna trecută, într-o dimineață, uitându-mă întâmplător pe fereastră, am văzut trecând pe uliță o femeie sărmană. Nu ninsese de multă vreme, dar era un ger să crape pietrele, nu alta. Sărmana femeie avea în picioare doar niște cizme de gumă, și alea găurite. Probabil îi degeraseră degetele de frig. Eram singură acasă. Părinții erau la servici, iar bunicii erau plecați la piață, la Gurahonț. Pe bunica o știam o femeie bună, pita lui Dumnezeu de bună, nu alta, așa că, fără să stau mult pe gânduri, i-am dat acelei femei sărmane șoșonii de duminică ai bunicii, deci o pereche de șoșoni mai vegeroși, fiindu-mi rușine să-i dau o pereche de șoșoni de toate zilele. Ei bine, Miorlăitule, aflând că i-am înstrăinat șoșonii, bunica m-a făcut cu ouă și cu oțet, dar i-a trecut repede și-n semn de împăcare mi-a făcut un vailing plin cu cocorei.

*****
Mirabela își descărca sufletul, motanul o asculta și încerca să își ascundă plictiseala. „Parcă eu n-aș avea motive de plâns”, se gândea el. „Dinții mi s-au cam tocit, jumătate de ureche mi-am pierdut-o în lupta cu un rival, laptele ăsta alb ce-acoperă curtea, pomii, acoperișul, n-are nici-un gust…”
Motanul n-apucă să-și ducă gândurile la bun sfârsit că un scurt lătrat îl întrerupse din meditație. Se întorsese Ursulete și se cerea înăuntru.
„Ar fi fost culmea să lipsească. Nu poate rezista prea mult fără alintările micuței stăpâne”, își zise motanul în sinea lui și… cât ai zice pește, sări din brațele fetiței și se ascunse sub divan. N-ar fi vrut în ruptul mustăților să-i stârnească câinelui nici măcar un dram de gelozie. „Am și așa prea mulți dușmani! N-am nevoie de unul în plus!”, se gândi Miorlăitul. Mirabela a deschis ușa. De cum a intrat în casă, Ursulete a înțeles că i s-a întâmplat ceva rău fetiței, a simțit după timbrul vocii acesteia și i-a văzut ochii înroșiți de plâns. „Poate o doare burtica, fiindcă a mâncat prea mult compot sau poate a spart vreun bibelou și părinții au muștruluit-o.” Acestea fură primele gânduri ce-i trecură câinelui prin cap.
-Ursulete, ce vești îmi aduci?
-Ham-ham-ham, Moșul n-a ajuns încă în sat!
Dupa tonalitatea ham-ham-urilor, Mirabela a înțeles că nu-i o veste bună.
-Înseamnă că într-adevăr nu există Moș Crăciun, gândi fetița cu voce tare. Apoi, tristă, deosebit de tristă, se cuibări într-un fotoliu și începu să plângă în gând, doar în gând – nu vroia să-l mai sperie pe motan.
Preocupat de starea micuței stăpâne, Ursulete l-a întrebat pe Miorlăit ce s-a întâmplat, ce i-a provocat acesteia atâta întristare.
-Miau-miau, nu mare lucru, o copilărie. Stăpanii cei mari i-au zis că nu există Moș Crăciun.
-Și asta consideri tu, Miorlăitule, că-i un fleac? Un asemenea fleac, cum îl numești tu, poate ucide un copil. Cum am putea s-o ajutăm? Cum am putea să-i readucem zâmbetul pe buze? Of, dacă am putea să-i vorbim în grai omenesc, poate am reuși s-o binedispunem cu hamhamuri și mieunături pe înțelesul ei.
-Cum așa? Să vorbim în grai omenesc?
-Așa simplu. Eu să latru cuvinte omenești, iar tu să miorlăi cuvinte omenești. Nu văd de ce n-am reuși. Unele specii de papagali, maimuțe, delfini reușesc. Noi de ce n-am reuși? Ar fi și de datoria noastră s-o facem, din respect pentru stăpânul nostru, mai bine zis prietenul nostru, omul. De ce din respect? Să îți explic: strămoșii mei s-au atașat de acesta, devenind primele animale domestice în urmă cu 40-60.000 de ani, iar despre strămoșii tăi, Miorlăitule, am auzit, într-o sâmbătă seara la emisiunea teleenciclopedia, cum că ar fi apărut în primul grânar al lumii antice. Deci de zeci de mii de ani speciile noastre trăiesc în preajma omului; s-au acomodat cu viața și toanele lui; interesele omului le-au pus în fața intereselor lor… Ar fi timpul să învățăm și noi să reproducem cuvintele omului, așa cum fac papagalii. Degeaba noi înțelegem mieunăturile și lătrăturile omului, daca el nu le înțelege pe ale noastre.
-Să știi că m-ai pus pe gânduri, Ursulete! Se vede că ai citit muuuulte stele la viața ta!
Pentru prima oară în viața sa, Miorlăitul a înțeles ce-nseamnă să citești, să fii instruit. A început să regrete nopțile pierdute pe acoperișuri, prin poduri. Ar mai fi avut ei multe de vorbit, dar Mirabela i-a chemat la culcare. Pregătise patul cu așternuturi curate, apretate și cu miros de busuioc. „Se vede că le-a spălat stăpâna cea bătrână”, se gândi Ursulete și, fără să fie prea mult îmbiat, se și postă în pat lângă fetiță. Motanul însă se cam codea, gândindu-se ce tărăboi vor face stăpânii cei mari dacă îl vor găsi în pat. „Ursulete nu își face astfel de probleme, pentru că lui stăpânii i-au cumpărat o zgardă anti purici, pe când mie…răbdări prăjite!” Totuși, motanul prinse un pic de curaj. „Fie ce-o fi!” se gândi acesta și… hop! sări în pat. Mirabela își înveli prietenii cu duna până la gât, le dădu câțiva pupici, apoi se întoarse cu fața spre fereastră.
Prin draperiile de mătase câteva raze de lună reușiseră să intre, așa că, fiind mângâiată de acestea, în scurt timp adormi, însă nu înainte de a-și face rugăciunea:
„Doamne, Îți mulțumesc și pentru această zi. Am avut căldură în odaie, bucate alese pe masă, pe cei dragi lângă mine. Dacă mi-ai trimis și motive de tristețe înseamnă că am meritat sau poate vrei să mă întărești. Așa că Îți mulțumesc atât pentru bune, cât și pentru rele. Te rog să-mi ierți gândurile negre pe care le-am avut: am zis că nu-i voi ierta niciodată pe cei dragi, dar eram așa de necăjită… Cum aș putea să nu-i iert? Știu că toate sunt cu un scop, așa că Îți mulțumesc, Tătuc Ceresc, pentru tot ceea ce-mi dăruiești. Amin!”
Înainte de-a adormi, Mirabela a făcut și un juramânt. „Când voi fi mare, mă voi face arheolog. Sunt sigură că voi găsi dovezi care le vor demonstra celorlalți că Moș Crăciun există. Așa să mă ajute bunul Dumnezeu!”
Cât despre Ursulete și Miorlăitul, ce vă mai pot spune? Și aceștia au făcut un jurământ: „Nu ne vom da bătuți până nu vom reuși să lătrăm și să mieunăm cuvinte omenești!”

*****
Afară a început să fulguie. Se auzeau clinchete de clopoței… N-a trecut mult timp și… ce credeți, dragii mei? Prin horn a coborât Moșul! Da, ați înțeles bine: a coborât Moș Crăciun! I-a zărit pe cei trei prieteni: fetiță, cățel, motan, care dormeau duși; s-a apropiat de pat, le-a dat fiecăruia câte un pupic și apoi le-a lăsat un brad plin cu globuri, artificii, lumânări, beteală, bomboane, iar sub brad, o mulțime de cutii cu daruri.
Moșul știa ce își dorise fiecare, așa că, a doua zi dimineață, cei trei prieteni aveau să găsească mult visatele cadouri.
Încă mai fulguia. Clinchetul clopoțeilor se auzea tot mai îndepărtat. În odaie mirosea a cetină de brad… În noaptea aceea, în somn, ați simțit și voi pe frunte așa, ca o adiere? Dacă da, acum știți: adierea aceea era, de fapt, un pupic – un pupic de la Moș Crăciun!

Lăcrimioara Iva

Foto: desen realizat de autoare.

• Suntem cenzurați online, pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!