Hristos a înviat și iubirea a sărit peste moarte ca peste un gard surpat.

Iar pe unul din exemplare n-ai semnat, ai pus doar ștampila, zic. Tace, îi aud răsuflarea apăsată, frântă la jumătate, ca și cum o parte din el ar fi lăsat telefonul și și-ar fi văzut de treabă în timp ce cealaltă parte mă ascultă, păi atunci hai la mine acasă, eu nu ies azi, nu mă simt bine și-ți semnez ce n-am semnat.

Mă duc. În dreptul spitalului o mulțime de țigani, îi întreb ce-i, păi băiatul mic al meu, hernie de disc, să vedem dacă-l operează sau nu, zic Doamne ajută și mă uit cu lăcomie la tot tribul ăla din fața spitalului, stau cu femei și copii pe trotuare, ăștia au oprit toată planeta pentru o hernie de disc, hai să fie bine zic, și o iau din loc. Pași grei, nădușiți, de peste tot au apărut mașini inexistente și albastre blocând intersecții inutile, trotuarele sunt pline cu chipuri aspre, întunecate, grăbite undeva și grăbite degeaba, îmi deschide ușa larg și mă izbesc ochii lui sticloși și goi ca ai statuilor din muzee, miroase a om abandonat într-o tristețe fără țărmuri, stai jos, stau. Între noi o sticlă enormă de coniac și-un pluton de pahare cu picior, stând acrobatic în cap și aliniat, oftează și se uită în gol, îmi fixez și eu privirea în bucla modelului de pe covor și ni se așează privirile acolo, tăcem mult, prin ferestrele închise se aude orașul vuind surd, motoarele lumii urlă turat și un copil țipă isteric undeva, și apoi deodată, auzi părinte, tu ai iubit-o pe soția mea?

Da, mă. Am iubit-o, și-mi trece brusc prin față chipul ei triunghiular, ochii negri plutind pe mări neumblate de corăbiile nimănui, atâtea și atâtea masluri la care ne-am rugat împreună, gestul ăla delicat și aristocratic cu care-mi atingea felonul când treceam cu cădelnița pe lângă silueta ei făcută covrig, da. Am iubit-o.

Bei un pahar cu mine, dacă ai iubit-o?

Beau.

Coniacul sclipește fulgerător în pahar, un șarpe care-și caută culcușul încolăcit în lumina de chihlimbar, ridicăm paharele și el varsă cam un sfert pe mocheta prăfuită, să-i fie țărâna ușoară, bem. Apoi tăcerea se face plapumă pe amintirile noastre, îi simt inima măcinată de regrete, toate cuvintele alea care ar mai fi putut fi rostite, toate drumurile alea care puteau fi amânate, toate gesturile negestuite, vorbele nevorbite, iubirile neiubite. Tăcem iar și în camera mică cu tavanul jos se face cald, orașul tace deodată ca și cum și-ar ține respirația, ca și cum ar fi plecat toți undeva și ne-ar fi abandonat pe fotoliile vechi și roase, cu sticla de coniac dintre noi și cu umbra ei fâlfâindu-și rochiile alea lungi.

Auzi, ai iubit-o mult? Mă uit la el, transpirația de pe obraz se scurge peste lacrimi, da, mult. Am iubit-o foarte mult, dar nu mă întreba de ce, când iubești pe cineva iubești și dacă găsești motive să-l iubești nu-l mai iubești, pricepi? Mai bei un pahar cu mine, să mi se odihnească și mie sufletul în pace? Mai beau, dar după aia îmi semnezi și plec.

Coniacul are gust dulceag de floare de salcâm, mai oftăm o dată cu năduf, hai că o să fie cumva, ea e mai bine decât te văd pe tine, du-te și fă un duș, știi că nu suporta să te vadă transpirat. Mă întorc din pragul ușii și-l iau în brațe. Nimic nu poate fi mai curat între doi oameni ca îmbrățișarea. Nici vorbele, prea des lunecoase și înveninate în ipocrite volute convenționale, nimic. Când iei în brațe un om i se scurge sufletul în pieptul tău și prinde deodată patru picioare, să se reazeme mai bine, să nu-l rupă vântul vieții ăsteia. Cred eu că pe lumea aialaltă toată lumea stă într-o mare îmbrățișare cu Înviatul, plutind în ritmul inimii Lui desculțe, cred eu asta, păgân și derviș. Omorâți-mă cu pietre dar eu așa văd paradisul.

Căldura mă izbește drept în moalele capului și toți trecătorii au fața lui chinuită. Trecătoarele au fața ei, poartă rochii lungi, miroase a tămâie de trandafiri și nu știu cum a reușit primăria să dubleze într-o oră tot orașul, blocuri duble însoțite de duble trotuare, păduri de stâlpi printre care se strecoară perechi de gemeni printre mașini pereche, salut în stânga și-n dreapta plecând capul, cu gura încleștată, să nu mă miroasă cineva și când trec de liceul silvic îmi amintesc, în sfârșit, vocea soției lui. Era o voce de vanilie. Hristos a înviat și iubirea a sărit peste moarte ca peste un gard surpat.

de Crin-Triandafil Theodorescu

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo