De ce a îngropat-o de vie Manole pe Ana (Consideraţii şi speculaţii)

De ce a îngropat-o de vie Manole pe Ana, în Balada Meşterului Manole? Este o întrebare care m-a frãmântat la un anumit moment dat şi am dorit ca sã îi gãsesc o tãlmãcire proprie acestei capodopere lirice româneşti pornind de la bogatele semnificaţii.
De ce a îngropat-o de vie Manole pe Ana? Pãi, poate din egoism şi mai ales din crâncenã mândrie atunci când a înţeles cã Ana îi va rãmâne veşnic superioarã prin creaţie apropiindu-se de Marele Creator Divin, de Dumnezeu. Degeaba a ridicat el „Mãnãstire naltã…cum n-a mai fost altã” sperând sã atingã asemenea Turnului Babel mãreţia cerurilor! (Aşa cum cum au fãcut de altfel şi unii prin catedralele lor) Dumnezeu a arãtat mereu cã în alt mod se câştiga nemurirea şi faima veşnicã. De altfel, celor doi apostoli dragi care i-au cerut sã stea de-a dreapta Lui, Dumnezeu le-a adresat întrebarea: „Puteţi voi bea paharul meu?” acesta însemnând paharul jertfei fizice din iubire pentru semeni. Pe care drãguţa de Ana l-a bãut din plin.
De ce a îngropat-o de vie Manole pe Ana? Din egoism şi din invidie pentru cã Ana, nãscând un urmaş, prin creaţia sa, i-ar fi depãşit lui Manoli perenitatea, nemurirea operei.
De ce a îngropat-o de vie Manole pe Ana? Pentru ca Manole sã rãmânã veşnic superior femeii lui, vãzutã doar ca un obiect al propriei posesii. Dacã Divinitatea a zãmislit omul primordial, bãrbatul şi abia din coasta lui a modelat femeia, femeia nu putea fi în nici un caz superioarã celui din care ea a fost creatã. Dar şi bãrbatul a fost creat de o inteligenţã net superioarã lui (” Dupã chipul şi asemãnarea” ei) deci ar fi trebuit ca şi Dumnezeu sã îl distrugã, nu? Ori acest fapt nu s-a întâmplat pentru cã Marele Creator a pus în Creaţia Sa iubire şi a rãmas scris cã niciodatã Creatorul divin nu îşi va distruge opera, multe pilde biblice vorbind despre asta.
Pe de altã parte, din cele mai vechi timpuri, bãrbatul construia adãpostul, casa, dar femeia construia cãminul. Femeia era cea care, prin sensibilitate şi prin simţul estetic o înfrumuseţa şi o însufleţea. Ea aprindea neîncetat focul casei şi întreţinea flacãra iubirii. Dacã femeia nu încinge bãrbatul, dragostea trupeascã nu existã cu adevãrat. Deci, în zidirea lui, Manole a transformat-o pe Ana în candela vie în care sã ardã o iubire veşnicã, creaţia sa devenind astfel nemuritoare.
Din punct de vedere numerologic, simbolistica cifrelor dã şi ea de gândit pentru cã la construcţia edificiului sfânt participã „Nouã meşteri mari / calfe şi zidari / Şi Manole zece / care-i şi întrece” . Zece este numãrul divin , cel al dumnezeirii iar faptul cã cel de-al zecelea meşter le este superior celor nouã, nu pare deloc întâmplãtor. Cãci Manole trebuia sã fie Marele Arhitect, Unicul, cele mai isteţ şi cel mai mãreţ. Din nefericire, mãnãstirea se tot surpa pentru cã nimeni şi nimic nu poate neglija legea divinã „Arta cere sacrificiu şi iubire”. Mândria de a fi realizat o capodoperã arthitecturalã frumoasã dar lipsitã de viaţã nu-i putea fi pe plac lui Dumnezeu. Şi etimologia numelor din aceastã baladã oferã o interesantã surprizã. Prenumele „Ana” derivă din limba ebraică și greacă veche. Ana , Este un nume istoric și biblic, îm-prumutat din Vechiul Testament unde era scris „Hannah”. El înseamnă ”harul” sau ”darul lui Dumnezeu” către oameni. A fost purtat de femeile evlavioase din Biblie, de regine și de numeroase femei de viță nobilă. În cultura populară românească, Ana este numele unor zâne dar și al fecioarelor curate. În ebraică, existã o formă scurtă a numelui „Hannah”, care înseamnă „grație” sau „favorizată de Dumnezeu”. Prin urmare, fiinţa care poartã acest nume nu poate fi decât bunã şi blândã, sensibilã şi generoasã, binecuvântatã de Dumnezeu. În acest caz, predispusã la o iubire şi la o ascultare nemãrginite. Cred cã nu întâmplãtor, pentru anumite nume feminine româneşti , Ana este un interesant sufix: Mariana, Georgiana, Liliana, etc. Manole este o varianta a numelui Emanuel. Emanuel provine din mai vechiul „Immanuel” care este un nume ebraic însemnând „Dumnezeu este cu noi”. Numele Manole ar fi deci una dintre variantele româneşti: Emanuel, Imanuel, Manoil, Mãnãilã, etc. Manole a fost meșterul legendar al bisericii din Curtea de Argeș (1512-1517), confundat în unele lucrări cu Manolis din Niaesia, un cărturar grec la curtea lui Neagoe Basarab. Legenda îl prezintă pe Manole ca pe un localnic, amintirea sa fiind păstrată și de fântâna care-i poartă numele.
M-am întrebat mai departe şi dacã, nu cumva, dorinţa Sfintei Filofteia de a ajunge sã odihneascã pe veşnicie la Mãnãstirea Curtea de Argeş , aceeaşi din balada Meşterului Manole nu a fost un act divin reparatoriu? Tânãra ucisã de mâna tatãlui sãu a venit sã înlocuiascã femeia însãrcinatã din balada cu pricina. Iar faptul cã martira pentru credinţã, Filofteia, a fost tânãrã, mai mult un copil, ar putea avea legãtura cu moartea copilului din pântecul Anei. Existã unii care vorbesc despre reîncarnãri…”Filoteia” este numele corect al Sfintei de la Curtea de Argeș, Numele corect, Filoteia, provine din limba greacă și înseamnă „iubitoare de Dumnezeu”. Prenumele este un compus din „phil” (o) – „iubitor” și theós „dumnezeu”.
Prin numele sãu am aflat cã Manole ar fi trebuit sã fie, încã de la naştere, un generos şi un iubitor de oameni pentru cã era un „Immanuel”. El a fost un îndârjit aspirant la dumnezeire şi a fãcut totul pentru a se înalţã la cer prin creaţia sa, a dorit nemurirea. Mereu a zburat în gândul şi în visul sãu dar nu a ştiut şi nu a înţeles niciodatã cã înãlţarea la Divinitate se face altfel, cã e un urcuş spiritual. Zidind-o pe Ana, a fãcut-o scarã cãtre cer dar el s-a încãrcat cu vina crimei. Simbolul sfârşitului sau tragic este plata pãca-tului comis. Aripile confecţionate (tot de el, marele meşter!) nu îi permit sã se înalţe ci doar sã coboare, nu l-au ridicat. El nu a reuşit decât sã fie dat dumnezeului pãmântului, duhului întunericului cãruia i-a slujit inconştient toatã viaţa prin orgoliu, mândrie, prin invidie şi egoism. Dar, precum spuneam mai sus, Dumnezeu, în marea lui mãrinimie, nu îşi distruge nicidecum creaţia, aşa cã nu a lãsat ca Manole sã disparã de tot. În locul în care a cãzut de pe acoperiş trupul acestuia a generat o fântâna care sã aminteascã despre el şi prin care meşterul sã se ofere oamenilor nesfârşit, ca o apã (viaţã). Faptul cã apa fântânii este sãratã („O fântână lină, / Cu apă puțină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată!”) asemeni lacrimilor vãrsate de Ana poate justifica o oarecare iertare divinã dãruita lui Manole prin jertfa zidirii sale.”Cãci ce ştii tu, femeie, de-ţi vei mântui bãrbatul?” întreabã Dumnezeu în Biblie. Dar ar putea fi vorba mai degrabã despre lacrimile de pocãinţã vãrsate în ceasul final de cãtre Manole conştient de eroarea sa :” Cum o auzea, / Manea se pierdea, / Ochii-i se-nvelea; / Lumea se-ntorcea, / Norii se-nvârtea / Și de pe grindiș,/De pe-acoperiș, / Mort bietul cădea!”
Pentru cã Balada Meşterului Manole trebuie privitã mai ales din perspectiva sa ezotericã şi moralitatea aferentã credem cã ar mai trebui luatã în considerare interferenţã permanentã a binelui cu rãul din acest extraordinar text literar . Negru Vodã (care era negru la suflet!) are ambiţia de a face o mãnãstire exact într-un loc pãrãsit şi bântuit , total nespecific unei asfel de construcţii , nu prin post şi rugãciune ci pe baza indicaţiilor unui ciobãnaş: ” Ba, doamne-am văzut, / Pe unde-am trecut, / Un zid părăsit / Și neisprăvit, /Cânii, cum îl vãd, / La el se răpăd / Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a morțiu.” Mai mult decât atât, domnitorul nu le dã nici o şansã celor 10 constructori ai sãi punându-i sã-şi aleagã rãsplatã fie prin bogãţie fie prin moarte nãpraznicã. Alegerea fãcutã duce din start la exacerbarea rãului astfel cã forţele malefice dãrâmã neîncetat construcţia demaratã. Faptul cã ” mereu lucra, / Zidul ridica, / Dar orice lucra, / Noaptea se surpa! / A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar / Lucra în zadar!” demonstreazã acest lucru. Ziua este lumina lui Dumnezeu iar noaptea e stãpanitã de un altul. Visul lui Manole s-a întâmplat noaptea deci nu a fost inspirat de Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu îi va cere niciodatã cuiva sã ucidã, indiferent de împrejurare, cãci s-ar contrazice pe el însuşi („Sã nu ucizi!” este una dintre poruncile Decalogului). Mai mult decât atât, Manole îşi face pãrtaşi tovarãşii de muncã la visul sãu legându-se cu jurãmânt cã îl vor respecta dar, vai, înşelãciunea visului a fost cumplitã şi tocmai el a plãtit preţul. Ar fi putut sã nu o facã, nu doar sã îl implore pe dumnezeu ca sã o întoarcã din drum pe Ana. Ar fi fost mai bine sã se lase ucis el de domnitor ştiind cã va rãmâne în urma lui copilul… Dar mândria l-a împiedicat din nou, ruşinea de a nu-şi ţine jurãmântul fãcut (tot în faţa celui rãu, desigur) a primat. Pe biata Ana însã nici o catastrofã naturalã şi nici mãcar sarcina nu a împiedicat-o sã-i aducã neînfricatã de mâncare soţului iubit („Cãci nu este iubire mai mare decât sã-şi punã omul viaţa sa pentru a altuia” se spune în Cartea Cãrţilor). Aşa cum nimic nu a împiedicat-o sã accepte zâmbind „jocul” zidirii…
Şi totuşi, de ce a îngropat-o de vie Manole pe Ana? Fiindcã s-ar fi putut oricând opri. Asumându-şi, desigur, responsabilitatea deciziei.
Mai mult decât atât, când domnitorul şi-a întrebat constructorii dacã mai pot zidi o mãnãstire şi mai frumoasã, Manole împreunã cu ceilalţi lucrãtori a rãspuns mândru cã pot şi mai şi … tot din mândria care le va aduce sfârşitul (Ca noi, meșteri mari, / Calfe și zidari, / Alții nici că sunt / Pe acest pamânt! / Află că noi știm / Oricând să zidim / Altă monastire / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Și mult mai frumoasă!”)
Ca sã mai şi glumim puţin am spune cã, dacã mai trãia, meşterul Manole ar mai fi construit desigur o alta superbã mãnãstire dar… unde mai gãsea el o altã Anã? Nu avem nici o îndoialã ca legenda Meşterului Manole transpusã mãiastru ca balada în viziunea lui Vasile Alecsandri, a avut la bazã un fapt real şi cutremurãtor care nu putea sã nu fi rãmas în conştiinţa colectivã. O demonstreazã atât o inscripţie de pe zidul cu pricina al Mãnãstirii Curtea de Argeş aşa cum o mãrturisesc şi multele variante ale poveştii risipite din sudul Dunãrii până mai departe. Probabil cã Vasile Alecsandri, care a cãlãtorit pânã în Nordul Africii (anul 1853), a avut ce culege, compara şi alege.

Sitografie:

https://www.poezie.ro/index.php/poetry/13925568/Me%C8%99terul_Manole
https://www.wowbiz.ro/semnificatia-numelui-ana-ce-mesaj-special-ascunde-acest-prenume-20432332
https://www.copilul.ro/nume-copii/Manole.html
https://dexonline.ro/definitie/Manole
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-religios. NIHIL SINE DEO