Alexandra Nadane: File de jurnal de intervenție în crize de sarcină, 25-30 ianuarie 2025
„Nu mai scrie în timp ce mergi pe stradă”. Aud des asta de la cei apropiați, ca încurajare de a renunța la un obicei periculos, de care încerc să mă las. De un timp nu mai scriu în timp ce merg, ci mă opresc exact acolo unde sunt, pentru a răspunde la situații de urgență: pe stradă, la metrou, în fața magazinului, la ușa bisericii, în timpul unor întâlniri.
M-am dus la Mega să iau pâine și am stat 40 de minute în fața magazinului pentru că, în altă țară, un bărbat își amenința partenera însărcinată în 5 luni jumate că el se aruncă de pe bloc dacă ea nu face avort. E doar unul din multele exemple despre ce sunt în stare să facă unii bărbați pentru a scăpa de responsabilitate și pentru a presa femeile să facă avort. Din păcate, ei se află într-o țară în care avortul este permis până târziu în sarcină și multe clinici nu sunt capabile sau nu-și propun să verifice existența situațiilor de coerciție: nu știm, nu întrebăm, nu vrem să știm, nu ne interesează să știm, dacă plătești facem avortul și treaba ta mai departe.
Femeia vrea copilul și își știe exact nevoile: vrea să vorbească cu un psihoterapeut, vrea să găsim un centru de criză de sarcină în acea țară sau pe cineva să o ajute local și vrea să ceară ajutorul autorităților, dar nu e familiarizată cu legislația din țara respectivă. În momentele astea, mintea trebuie să-ți funcționeze ca un calculator de bord: nu ești acolo, nu ai cum sa mergi acolo, așa că, dintre sute și sute de oameni pe care i-ai întâlnit de-a lungul vieții, trebuie să-ți dai seama în câteva zeci de secunde cine ar fi cel mai capabil să intervină să ajute. Ca la 112, uneori o întârziere de câteva minute poate fi fatală. Iar dacă nu afli pe nimeni, încerci in alte zeci de secunde să identifici pe cineva care ar putea ști.
Paranteză hazlie în context dramatic: există o lege a lui Murphy și pentru cazurile de criză de sarcină – de multe ori apar în momente de vârf, când ori sunt înghesuite n task-uri și întâlniri, ori ești frânt de oboseală, ori ești bolnav. Oricum ar fi, nu te găsește odihnit și în cea mai bună formă, așa că ești nevoit să faci un salt mare pentru a ajuta repede și bine.
Terapeut am găsit repede, face online. Am mai găsit o femeie empatică să o încurajeze de la distanță, persoana suport este vitală în caz de zbucium sufletesc intens și de durată. Problema majoră era: ce organizație sau persoană găsim în țara respectivă să o ajute? Aceasta e o provocare sistemică atunci când vrei să ajuți femei românce din alte țări. De obicei sunt două tipuri de situații. Prima: există centre de criză de sarcină în țara respectivă, dar barierele legate de limbă, cultură, neîncredere, lipsa curajului de a cere ajutor o determină pe femeie să nu le solicite sprijin. A doua: nu există centre de sprijin în imediata apropiere. În ambele variante, de cele mai multe ori rezultatul e același: femeia rămâne singură. Soluția pe termen lung la aceste situații numeroase este să se dezvolte programe de sprijin în comunitățile românești din diaspora. Astfel, femeile ar apela mai ușor și ar beneficia mai repede de sprijin.
În cazul Ioanei*, ajutorul salvator a venit din partea unei femei implicate în comunitatea românească de acolo, care a lăsat tot ce avea de făcut în acea seară și parțial în ziua următoare, pentru a merge fizic la ea și a o ajuta. La cât de acută era nevoia, nu cred că exagerez dacă spun că a fost un ajutor trimis de sus într-un moment cheie. Povestea nu e încă cu happy-end, Ioana oscilează zilnic între dorința de a naște copilul și frica care o paralizează de multe ori, din cauza amenințărilor dure ale tatălui copilului.
Ioana* nu a fost singura situație de criză dramatică din aceste zile. La un moment dat încercam să intervenim în cinci cazuri dificile în același timp, unele la limită, cu contexte de viață, nevoi și tipuri de sprijin diferite.
În alt capăt de țară, Crina* are programare la avort peste 2 zile, gândindu-se că n-are soluții la probleme materiale concrete. Când i s-a oferit tot ce avea nevoie, s-a ridicat zidul incapacității de a primi un sprijin firesc: “eu nu cerșesc”. În acest „eu nu cerșesc”, experiența îmi arată că este un „noi nu cerșim”, spus de bărbat, care, însă, în afara familiei se transmite ca „eu nu”, spus de soție. La ora la care scriu această postare, cel mai probabil copilul nu mai este în viață. Neîncrederea, stigmatizarea din jurul ideii de a cere ajutor în criză și frica de a fi judecată de alții duc la tratarea ca anormal a unui sprijin care ar trebui să fie disponibil pentru orice femeie și la încă multe victime, femei rănite pe viață de avort și copiii care se pierd.
Alina*, o altă femeie în criză de sarcină oscilează între presiunile celor din jur, lipsa celor necesare creșterii copiilor și dificultatea de a se descurca să aibă grijă de al treilea. Știe exact ce vrea: să nască copilul și să-l încredințeze spre adopție, dar în România mentalitatea societății, nu doar legislația, refuză sistematic să vină în sprijinul femeilor și copiilor aflați în situații similare. Există mii de părinți gata să ofere dragostea și căldura unei familii iubitoare acestor copii, dar tot ce se face în spațiul public în această direcție e să fie condamnate mamele, să se spună că o astfel de inițiativă încurajează abandonul, să se dea din umeri și să nu se facă nimic pentru femeile aflate în situații de criză, care vor să dea o șansă copiilor lor la viață și educație, știind că ele nu-i pot crește. Sprijinul pentru Alina* implică cooperarea mai multor organizații, oameni și instituții, astfel încât să fie sprijinită și să depășească criza.
Tot în aceste zile, Diana*, o femeie căsătorită, care avea speranța unei familii stabile, trece printr-un cutremur serios provocat de vestea unei sarcini neașteptate. Ea vrea să nască copilul, soțul nu-l vrea. Îi spune să facă avort, că pe urmă totul va fi la fel ca înainte, dar ea știe cât de distructiv e avortul pe termen lung și nu vrea asta. Diana oscilează, nu vrea să-și piardă soțul, dar nici nu vrea să trăiască toată viața cu suferința unui avort. Suntem alături de ea cu consiliere și soluții de sprijin, astfel încât să aibă acces la cât mai multe forme de susținere.
Irina* e mamă minoră, vrea să-și continue studiile, dar conducerea liceului evită să o mai primească la cursuri, pentru că „face o imagine proastă”, deși autoritățile spun că încurajează mamele tinere să-și continue studiile și, dacă se țin să nu abandoneze, le oferă și bursă. În acest caz, mentalitatea de ostracizare a mamelor tinere „bate” politica bună de sprijin, care încearcă să ajute.
Nu fac nimic singură, colaborez cu mai mulți profesioniști care încearcă să sprijine aceste femei, dar pentru una din ele n-am fost în stare să fac nimic și am cerut ajutor extern, la o altă organizație care oferă sprijin cu profesionalism și dedicare femeilor însărcinate aflate în criză. În această situație, cineva a făcut niște sacrificii mari să fie alături de Alina* într-un punct critic.
Realitatea nu e ca în filmele americane. Situațiile în care ai impresia că te pierzi, că totul se dă peste cap, că ești continuu de serviciu la un 112 nerecunoscut de societate și necunoscut de cei care au nevoie de el, dar la care se sună în chip minunat și adesea în ultimul moment, sunt frecvente. Ani și ani lași emoțiile la o parte, depășești barierele psihologice și încerci să rămâi alături de femei, știind că e bine și e nevoie.
Uneori aș striga în gura mare, în piață (online) să prioritizăm cu toții sprijinul în criza de sarcină, dar nu reușesc. Poate faptul că sunt introvertită e de vină. Oricum ar fi, încerc să spun realitatea: la suprafața nu se vede aproape nimic, în societate se discută despre n probleme, iar criza de sarcină nu este printre ele. Asta riscă să ne dea tuturor un sentiment de liniște fals, să credem că problema nu există, că nu se mai fac avorturi ca pe vremuri. Sau că se fac doar în acele cazuri extreme, când a fost vorba de un viol, de exemplu. Nu, acelea sunt un procent infim, de 1%. În jurul nostru, exact în această lume reală, bătălia crizei de sarcină se dă în fiecare zi în sute și sute de inimi, dar cel mai adesea nevăzută și ignorată.
În clipa în care citiți acest text, undeva se decide dacă un copil se naște sau nu. Poți sa faci ceva?
Lucrătorii sunt puțini, resursele puține, iar de ajutor e mare nevoie. Orice bine puteți face în direcția sprijinului, oricât de mic, e foarte binevenit.
Da, poți să faci ceva, dacă vrei!
*Numele au fost schimbate pentru protejarea identității.
(facebook.com/nadanealexandra)
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo