Sara Pleșa Popescu – Cum te omoară încet indiferența medicală: despre durere, ignoranță și urmările care îți pot schimba viața
Foto: https://www.facebook.com/SaraPlesaPopescu
Uneori, te întrebi dacă suferința cea mai mare vine din boală sau din mâinile celor care ar trebui să te ajute. Dacă medicina este o punte spre vindecare sau doar o buclă infinită de indiferență în care ești lăsat să te pierzi.
Aceasta nu este doar o poveste despre o branulă pusă greșit. Este o poveste despre nepricepere, lipsă de empatie, umilință, despre cum o serie de erori medicale poate transforma un om fragil într-o victimă fără apărare. Este despre răni care nu se văd doar pe piele, ci și în încrederea frântă, în rușinea impusă de cei care ar trebui să înțeleagă și să aline.
Un tratament promițător. O promisiune de alinare. O realitate mult prea crudă:
La sfârșitul verii trecute, am ajuns în cabinetul unui medic despre care mi se spusese că ar putea să mă ajute. Procedura pe care o realiza părea să fie o străfulgerare de speranță într-un corp copleșit de durere, utilizându-se inclusiv pentru POTS, PTSD, disfuncții neurologice și simptome severe post-virale.
Prima ședință părea să fi adus un efect pozitiv, chiar dacă de scurtă durată: durerea s-a diminuat, pulsul meu, de obicei 140, a scăzut brusc, simțurile mi s-au acutizat, tonusul părea mai bun. Pentru prima dată în mult timp, corpul meu simțea o ușoară reglare. Dar era doar o iluzie trecătoare.
La două săptămâni distanță, am revenit pentru o a doua ședință, sperând că poate efectele vor dura mai mult. Am intrat în cabinet ca pacient. Am ieșit ca un om marcat de o experiență care mi-a destabilizat complet sănătatea.
Trei încercări. Două vene sparte. Un corp lăsat pradă durerii:
În acel cabinet, pe acea targă rece, sub aerul condiționat care îmi tăia respirația, a început un episod pe care aveam să-l port în mine mult timp.
Medicul a propus să îmi monteze el branula. Prima venă, deși groasă și clar vizibilă, a fost spartă. Serul fiziologic s-a împrăștiat subcutanat, umflând pielea. I-am spus că mă doare, dar a continuat să injecteze. Doar când pielea mi s-a ridicat, a realizat că ceva nu este în regulă.
A scos branula, dar nu a apăsat pe venă. Nu a comprimat, nu a aplicat nicio presiune. Sângele a țâșnit în toate direcțiile: pe mine, pe el, pe masă, pe podea. O scenă ruptă dintr-un film grotesc, dar fără regizor, fără scenariu, fără explicații. M-am simțit că la abator; m-am simțit măcelărită.
Când am vrut să îmi fotografiez mâna, să documentez incidentul, răspunsul lui a fost: „Termină, măi!”
A trecut la cealaltă mână. A spart și a doua venă. Același ser fiziologic, aceeași durere, aceeași ignoranță. Abia la a treia încercare a reușit.
Eram deja în pragul epuizării, dar urma o altă parte a procedurii: infiltrarea unui ac gros în ganglionii de pe ambele părți ale gâtului, fără anestezie locală.
Am stat nemișcată. Nu am plâns. Nu am tremurat. Nu am protestat.
Am îndurat.
„Nu are cum să te doară.” Minciuna care ne îngroapă durerile sub indiferență:
După procedură, medicul mi-a spus că vorbise cu reumatoloaga mea despre mine. I-a cerut părerea, iar ea i-a spus că „există o componentă mare de somatizare”.
Mă întreb, atunci, ce încredere aș mai fi avut în acel moment să mă las din nou internată, zile, chiar săptămâni la rând? Cum să mă las pe mâinile unui medic reumatolog care, în loc să se îngrijoreze pentru diagnosticele grave confirmate chiar de ea – lupus/colagenoză, sindrom Ehlers-Danlos, artrită Lyme sau reactivă, boală neuronală degenerativă, imunodeficiență, infecții cronice, encefalomielită mialgică, discopatii multiple, osteoporoză avansată la 20 de ani și atâtea altele – credea că simptomele mele sunt „în mare parte somatice”?
Aici a fost greșeala mea. Mi-au părut oameni buni, empatici. Le-am vorbit despre traumele mele, despre suferința mea. Și au folosit tot ce le-am spus împotriva mea. Când un medic nu poate înțelege ceva organic, îl pune pe seama psihicului. O regulă nescrisă a medicinei moderne, dar o crimă pentru pacienții vulnerabili.
Nu există în lume suferință mai mare decât cea a unui om bolnav care este acuzat că își imaginează propria boală. Este cea mai grea formă de tortură psihologică. În psihologie, aceasta poartă numele de gaslighting medical, o tactică abuzată din ce în ce mai mult de către cadrele medicale.
O fractură de logică care doare mai mult decât boala:
După ce mi-am spart capul în urma unui leșin repetat, un prieten apropiat a sunat la clinica unde lucra acest medic și i-a spus ce mi s-a întâmplat.
Doctorul a refuzat să vorbească cu el și a insistat să discut personal cu mine.
A doua zi, amețită, confuză, abia trezită după trauma de a-mi găsi capul plin de sânge, am vorbit cu el.
Vizibil deranjat de faptul că l-a sunat, citez: „un domn foarte agitat”, mi-a spus, pe scurt, că procedura respectivă este relativ nouă în România și că nu se cunosc efectele pe termen lung.
Am întrebat dacă ceea ce mi se întâmplă cu tensiunea și pulsul ar putea avea legătură cu procedura.
A negat categoric.
Cum poți nega ceva ce tu însuți ai recunoscut că nu cunoști?
Era o fractură de logică.
Când medicina te tratează ca pe un cobai:
Atât acest medic, cât și reumatoloaga, mi-au propus perfuzii cu ketamină pentru durere și depresie, despre care mi s-a spus același lucru, anume că nu se cunosc și nu se pot anticipa cu exactitate efectele pe termen lung.
Ketamina este un tranchilizant de cai, folosit în medicina veterinară. Are efecte halucinogene puternice, inducând episoade disociative, confuzie și uneori psihoză. În doze mici, se experimentează utilizarea ei în tratamentul depresiei rezistente, dar efectele adverse sunt severe:
Halucinații, paranoia, depersonalizare
Variații grave de tensiune și puls
Risc de dependență și afectare neurocognitivă
Să îmi propună ketamină, după tot ce îndurasem, nu a fost o soluție. A devenit o insultă. A fost dovada supremă că, pentru ei, problema nu era reală. Ci doar trebuia „sedată”.
Când medicina refuză să asculte, cine rămâne să ne audă strigătele? Câte astfel de erori se întâmplă zilnic? Câți pacienți sunt catalogați ca „exagerând” atunci când suferă? Până când vom mai accepta ca indiferența să ne omoare încet?
Împărtășiți în comentarii experiențele voastre.
În cartea la care lucrez, voi include și poveștile voastre despre sistemul medical.
Orice share, like și follow la pagină este extrem de important. Vă mulțumesc. 
Orice ajutor este EXTREM de important. Your help is extremely important.
IBAN cont personal în lei Banca Transilvania: RO67BTRLRONCRT0298191001
Aparținător cont: SARA PLEȘA POPESCU
IBAN Revolut: RO06 REVO 0000 1549 0684 9543
Cod BIC/SWIFT: REVOROBB
IBAN Revolut transferuri internaționale: LT58 3250 0977 2888 3700
COD BIC/SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu
https://formular230.ro/asociatia-sara-plesa-popescu-pentru-boala-lyme …
Text și imagine realizate de Sara Pleșa Popescu.
Nota noastră: cartea Sarei – aici.
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo