Atunci când pacea este sinonimă cu masacrul
Sursă foto: Pixabay
Atunci când faptele vorbesc, cuvintele tac, iar istoria încă deține adevărul chiar dacă pe filele ei s-a așternut praful timpului…
Sub steagul alb imaculat al păcii, deseori se ascund baionete lustruite cu sânge și tăceri înfășurate în propaganda binelui. „Operațiune de menținere a păcii” – spun voci oficiale – dar pe sub aceste cuvinte se strecoară sunetul metalic al dronelor și ecou de urlete care nu ajung niciodată în buletinele de știri. De-a lungul timpului, în numele ordinii globale, s-au risipit așezări întregi și s-au topit identități cu precizia chirurgicală a… unui atac aerian. Ororile au fost acoperite cu steaguri și declarații, iar masacrul a fost rebranduit ca eliberare. Adevărul, însă, se găsește în cenușa fierbinte a caselor arse, în ochii pierduți ai celor care au văzut cum li se bombardează viitorul în timp ce li se promitea libertatea, în morminte, sub straturi de groază, sub cruci fără nume. Pace? Nu. Doar o liniște forțată, impusă cu gloanțe și rachete, în timp ce lumea aplaudă o justiție fără chip, orbită de retorici grandioase.
Într-o lume în care cuvintele sunt adesea îmbrăcate în haine de aur, iar idealurile sunt proclamate cu glasuri încărcate de solemnitate, există o realitate crudă și nemărturisită, o realitate care SE TRĂIEȘTE atunci când pacea este sinonimă cu masacrul. Un exemplu edificator în acest sens îl luăm chiar de la Statele Unite ale Americii, un far al democrației și al drepturilor omului, dar care a fost adesea arhitectul unor conflicte devastatoare, unde promisiunile de libertate și securitate s-au transformat în tonuri de cenușiu murdar, sânge și gust metalic.
Hiroshima și Nagasaki: un coșmar nuclear
În august 1945, în mijlocul unui război mondial care zguduia planeta, Statele Unite au lansat două bombe atomice asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. Aceste atacuri au ucis între 150.000 și 246.000 de oameni, majoritatea civili, și au lăsat urme adânci în istoria umanității. În numele unei păci rapide, s-a ales calea distrugerii totale, iar ecoul acelor explozii încă răsună în conștiința colectivă.
Vietnam: iluzii de libertate… ajunse în morminte comune
În anii ’60 și ’70, în numele combaterii comunismului, Statele Unite s-au implicat într-un conflict sângeros în Vietnam. Operațiunea Rolling Thunder a fost cea mai lungă campanie de bombardamente din istorie, în care au fost aruncate 864.000 de tone de explozibili, fără a obține o victorie decisivă, dar cu un preț uman imens: peste 3,8 milioane de vietnamezi au murit, iar bombele neexplodate continuă să ucidă și astăzi.
Imaginea emblematică a acestui conflict este cea a fetiței Kim Phúc, cunoscută sub numele de „Napalm Girl”, care fugea arsă de napalm. E o fotografie ce a devenit un simbol al ororii și al inutilității războiului, arătând contrastul dintre idealurile de libertate și realitatea brutală a violenței și a morții.
Irak: promisiuni de democrație și realitate de haos
În 2003, Statele Unite au invadat Irakul, sub pretextul eliminării armelor de distrugere în masă și înlăturării unui dictator. Planul real ne arată, însă, că invazia a dus la moartea a peste 100.000 de civili irakieni și a creat un vid de putere care a favorizat ascensiunea grupărilor extremiste. Un exemplu emblematic este masacrul de la Amiriyah, din 1991, când un adăpost civil a fost distrus de două bombe „inteligente”, ucigând peste 400 persoane, majoritatea femei și copii.
Mai recent, în 2017, un atac aerian american în Mosul a ucis între 105 și 278 de civili, în urma unei explozii provocate de o bombă ghidată care a lovit o clădire unde se adăposteau familii. Această tragedie a fost una dintre cele mai mari pierderi de vieți civile cauzate de o singură lovitură aeriană în conflictul din Irak.
Afganistan: război fără sfârșit
În Afganistan, războiul purtat de Statele Unite a durat aproape două decenii, fiind cel mai lung conflict din istoria americană. În acest timp, mii de civili afgani au fost uciși, iar infrastructura țării a fost distrusă. În ciuda promisiunilor de reconstrucție și stabilitate, Afganistanul a rămas un teren fertil pentru conflicte și instabilitate.
Un ciclu al violenței și al nepăsării
De-a lungul decadelor, Statele Unite au fost implicate în numeroase conflicte, de la Coreea și Panama, până la Libia și Siria, adesea sub pretextul promovării păcii și democrației. Însă, în multe cazuri, aceste intervenții au dus la moartea a zeci de mii de civili și la destabilizarea regiunilor respective. În ciuda acestor realități, responsabilitatea pentru aceste atrocități a fost adesea minimalizată sau ignorată.
Concluzie: un preț prea mare pentru o așa-zisă pace
Istoria arată că, adesea, în numele păcii s-au comis cele mai mari atrocități. Statele Unite, în calitate de putere globală, au avut un rol semnificativ în modelarea lumii moderne. Cu toate astea, această influență a fost prea des folosită pentru a justifica violența și distrugerea. Pacea nu poate fi construită pe ruinele altor națiuni și pe suferința altor popoare. Pacea nu are masacrul drept fundație și nu se va clădi vreodată pe sânge și urlete.
Tăcerea se transformă în complice atunci când devine mantia confortabilă a celor care privesc la orori de pe margine, numindu-le „interes geopolitic”. Lumea nu mai poate fi o scenă pe care marile puteri își joacă piesele, în timp ce restul aplaudă cu teamă sau indiferență. Este datoria morală a fiecărui stat să nu își îndoaie coloana vertebrală în fața hegemoniei travestite în diplomație, să nu sprijine cu voturi și alianțe crimele împachetate în rezoluții de securitate. Adevărata pace nu poate fi negociată pe ruinele celor slabi și nici nu se semnează cu sânge pe documentul oficial al promisiunilor. Este timpul ca națiunile lumii să se ridice din amorțeala convenabilă și să numească nedreptatea pe nume.
Este esențial ca, în căutarea unui viitor mai bun, să învățăm din greșelile trecutului și să ne angajăm într-o lume în care pacea să fie cu adevărat sinonimă cu viața, nu cu moartea. Este vital ca viitorul să nu repete ecourile bombelor care s-au numit eliberare sau pace, nici să mai aducă promisiuni de bine… în vârful rachetelor. Să ne angajăm într-o lume în care pacea e sinonimă cu viața înseamnă să nu mai acceptăm compromisuri sângeroase în numele stabilității, să nu mai aplaudăm intervențiile care ascund interese, să nu mai lăsăm ca zâmbetul diplomatic să ascundă colții coșmarului. Înseamnă să construim o civilizație în care puterea nu mai înseamnă cine are cea mai mare armată și dotare tehnică și tehnologică, ci cine salvează cele mai multe vieți. O lume în care copiii cresc sub cer, nu sub drone, și în care adevărul nu e ars în focul tăcerii, ci rostit, chiar dacă doare.