Tiranii din cetate și Ecoul urnelor fremătătoare
Într-o cetate cândva luminată de făcliile democrației, poporul — numit în tainice scrieri „suflarea suverană” — s-a trezit dintr-o hibernare de trei decenii. Când Ceasornicarul de la Cotroceni, păstrător al Ordinii tacite, a anulat dorința de vot din noiembrie, pretinzând că balamalele alegerii s-au ruginit în umbra fraudelor hibride, poporul s-a oprit din marșul zilnic, din amăgire și minciună.
Pe fundalul acestei dictaturi anarhice, a răsărit o siluetă aproape mitologică: un anahoret al sistemelor alternative, supranumit de unii Grădinarul Cetății, de alții Alchimistul Suveranității. Cu discursul lui anagogic, cu gesturi liturgice și un vocabular între geopolitică și poezie mesianică, el a încercat să reimagineze cetatea, nu prin urne, ci prin „refacerea matricei ancestrale”. Unii l-au aclamat ca pe un taumaturg, alții, damnați, l-au numit iluzionist al neantului civic.
Și totuși, în prag de nou vot — 4 mai, anul de grație 2025 — umbrele din Agora se agită pentru a-și redobândi vocea. Poporul, deopotrivă vector și recipient al istoriei, stă la răscrucea paradigmelor. Iar azi, când soarele dintr-un ochi divin va filtra printre clădirile birourilor electorale, și meterezele vor fi deschise pentru vot, cetățenii vor pune ștampila izbăvitoare. Fie sub forma unei tăceri periculoase, fie sub forma unei coloane de oameni care vor rescrie, măcar pentru o zi, monumentul suveranității.
Va înfrunta poporul din nou urnele, acele chivoturi moderne în care nu se pune tămâie, ci speranță numerică? Sau va cădea pradă unei liniști letale, mascate sub sloganuri de reinventare și suveranitate spectrală? Deasupra orașelor, între antene 5G și reflexii de reclame stradale, se rostogolește o altă întrebare supremă: Este votul un act de voință sau un ritual golit de sevă?
Cei care dețin balansoarele puterii, arhitecții deciziilor de anulare, ar dori să facă din popor o masă amorfă, ușor de segmentat în sondaje și exploatat în algoritmi electorali. Căci prea des în ultimele ierni civice, poporul — acel amestec de nerv și resemnare — a fost redus la tăcere prin sofisme, promisiuni cadențate și divertisment. Dar au uitat că suflarea suverană, deși tăcută, are memorie — nu una digitală, ci viscerală, ancestrală. O memorie care nu iartă anulările și care presimte în fiecare distorsionare a urnei un început de tiranie.
Pe străzile de tatuaje și graffiti ale capitalei și în satele unde ceasul pare a bate după alt fus orar, se simte un fel de pulsație. Nu e revoluție. Nu e revoltă. Nu va curge sânge, ci mult tuș. E o formă de luciditate discretă și înțeleaptă: aceea că puterea nu vine din carismă, ci din Harisma. Iar alegerea, fie ea între iluzii și deziluzii, e totuși o alegere autentică. Doar votul de azi este testul final al oglinzii: va reflecta ea chipul cetății sau doar distorsiunile celor care vor să o păstreze în letargie?
Și astfel, în zorii lui 4 mai, Cetatea nu mai așteaptă prometei. Așteaptă doar să se recunoască pe sine, în tăcerea solemnă a alegerilor. Pentru libertate. Pentru vindecare. Pentru adevăratul Foc.
Post-scriptum aureus:
Au trecut 36 de ani. A fost infama hotărâre 32. Urma 33, dar Revelația pare incandescentă și intangibilă. Hristos se ascunde în prenumele unei femei și puțini pot vedea!
Autor: Nicolae Florentin Streche
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo
