Cum am ajuns să trăim prizonieri între ieri și mâine – drama invizibilă a prezentului

Ținem strâns de mână un trecut glorios, ca pe un obiect de muzeu pe care nu vrem să-l lăsăm jos, în timp ce privirea ne e mereu ațintită spre un viitor promițător. Între cele două direcții, uităm să trăim în prezent – îl traversăm ca printr-o sală de așteptare, fără să-l observăm cu adevărat. Riscăm să-l ratăm, să trecem pe lângă el orbiți de grija pentru ce-a fost și de speranța pentru ce va fi.

Această tensiune se vede limpede în jurul nostru. În arhitectură, conservăm cu sfințenie fațadele de altădată, restaurăm vitralii și ornamente cu migală, în timp ce, la doar câțiva metri distanță, înălțăm turnuri de sticlă, reci și abstracte. Vechea cafenea interbelică stă umbrită de un hotel cu 30 de etaje, iar între ele nu mai e loc pentru un spațiu viu, prezent, care să respire firesc.

În modă, visăm la eleganța epocilor trecute – dantele, pălării, rochii lungi – în timp ce îmbrăcăm jeanși fabricați în serie, croiți pentru viteză și comoditate. Ne place să privim în alb-negru, să postăm fotografii vintage, să recuperăm fragmente din stilurile bunicilor noștri, dar rareori ne oprim să ne întrebăm: cum arată cu adevărat identitatea noastră de azi?

Prezentul devine, astfel, o victimă tăcută a acestei pendulări între nostalgie și proiecție. Îl ratăm în fiecare alegere făcută mecanic, în fiecare spațiu neutru, în fiecare moment în care trăim în amintire sau anticipare. Ca să-l regăsim, poate ar trebui să începem prin a ne opri – nu din respect pentru trecut sau din entuziasm pentru viitor, ci pur și simplu pentru a simți, a vedea și a fi aici, acum.

Omul modern ratează prezentul pentru că a învățat să fie mereu „în altă parte”. Trăiește cu ecranele aprinse și gândurile împrăștiate, mereu prins între notificările unei vieți care nu se mai trăiește, ci se consumă. Avem prea multe opțiuni, dar puțină liniște. Trecutul îl idealizăm ca refugiu, viitorul îl proiectăm ca promisiune, iar prezentul devine un teren de tranzit – grăbit, ignorat, sufocat de „trebuie” și „mai târziu”.

Problema nu e că nu avem timp, ci că nu-l mai simțim. Ne lipsește curajul de a fi prezenți în imperfecțiunea clipei, fără mască, fără filtru, fără planuri. Poate pentru că aici, acum, nu putem fugi – iar omul modern a devenit expert în fugă. Așa că prezentul rămâne un spațiu gol între două lumi imaginare, uitat chiar de cei care îl locuiesc.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo