Mucușorul de București și Suveranul de Stadion (Micro-eseu supercalifragilistic pentru doi pretendenți la mâna României)

În acest colț de Balcani unde asfaltul e opțional, iar promisiunile curg mai iute ca Dâmbovița, primăvara, urmează turul doi de alegeri. Iar scena e ocupată de două personaje care, în mod ironic, par coborâte dintr-o piesă absurdă scrisă de Caragiale după un stagiu la Bruxelles și o noapte albă pe Facebook. În acest decor de capitală europeană, cu paradă de curcubeie de Rusalii, cu borduri istorice și tramvaie care gem în ritm de baladă cu final metafizic, poporul asistă, cu popcorn democratic, la o bătălie de idei, carismă și… microfoane sufocate de decibelii demagogilor.

În colțul tehnocrat, cu o expresie permanent derutată, cu privirea în jos, ca la numărat banii (din mită), sau ca în curtea spitalului Obregia, stă Mucușorul de București, și nu, nu e doar o glumă școlărească — e și o metaforă. Nicușor Dan, întruparea fragilității birocratice, a algoritmului civic, omul care nu zâmbește decât când este sprijinit de Servicii, este imaginea perfectă a speranței românești în salvarea prin exceluri și proiecte europene cu termen nedefinit. Primarul cu salarii mărite precum Fătul din poveste vrea o casă mai mare, vrea la Cotroceni, colo-n Deal, după plecarea Mutului și vremelnicia Calvitului încruntat.

Bărbatul de 55 de ani, cu aspect de infant, e mai degrabă o prezență statistică decât una politică. Când vorbește, ai impresia că recită dintr-un manual de urbanism scris în 1893, și că, la final, ne va cere cu toții să păstrăm liniștea în sală și să nu tropăim, ca să nu deranjăm Planul Urbanistic General. Sub domnia sa amară, Bucureștiul e un șantier neterminat, iar în aer plutește o melancolie a încercării, pe cerul innourat de speranțe aflate în vilegiatură. De parcă, dacă ai lăsa orașul singur cu el, s-ar regenera din ruine, doar cu niște formule și grafice abastracte. Sugestie cinefilă: Rain Man.

În celălalt colț, de revoltat, cu pieptul umflat de tricolor și sloganuri de foc, se înalță (cu mască de luptător, dar inimă de reality-show) Suveranul de Stadion, George Simion, bărbat de 38 de ani, cu vocea încă dizarmonică, pe alocuri absurdă. Un amestec tulburător între tribun de secol XIX și influencer de TikTok, Simion nu propune politici, ci incantații. El nu dezbate, el declamă. Nu administrează, ci flutură steaguri. În mâna lui, democrația pare o nuntă cu lăutari unde se dansează pe Constituție. E omul poporului, în sensul că orice intelectual fuge de el ca de ciuma roșie — și el se mândrește cu asta. George Simion, descendent din aura lui Călin Georgescu, promite suveranitate ca pe un grătar bine făcut: popular, simplu, ars pe margini. Nu contează ce zice exact, ci cât de tare. Nu contează planul, ci reacția. Pentru el, România e un trofeu dacic. Într-o lume ideală, ar candida la domnia țării pe un cal alb… Sugestie cinefilă: Omul care aduce ploaia.

Între Mucușorul de București care vrea să reparăm rigolele cu gândul la Pitagora sau Thales, care a transformat orașul într-un templu budist (fără apă și căldură), și Suveranul de Stadion care vrea Tronul eternei și fascinantei Românii, alegătorul e prins între două forme de exasperare: tăcerea birocratului și țipătul tribunului. Vom avea votanți pro-mucișori europeni versus suveraniști existențialiști.

Și poate că, la final, din clădiri sinistre, de AEP și CCR, vor ieși fumuri albe de iertare și smerenie.

Autor: Nicolae Florentin Streche