Democrația românească sau manualul perfect de trecere de la suveranitate la suzeranitate

După 1989, România nu s-a prăbușit într-un haos pur balcanic, ci a căzut elegant în partea moale — într-o tranziție cu supraveghetori permanenți. Unii și-au spus ambasadori, analiști politici, alții parteneri și ONG-iști, intelectuali și (dezin)formatori de opinie. În spatele perdelelor groase ale Palatului Victoria și în paginile netipărite ale „Proclamației de la Washington”, se decidea direcția. Nu prin forță brută, ci prin finanțare dirijată. Nu prin dictat, ci prin „expertiză tehnică” periodică. Important era ca România să fie docilă, altfel începea teroarea scumpirilor și falimentului generalizat. În această realitate factuală avem mulți protagoniști și evident, personaje colective teleghidate, precilum votanții chemați să aleagă din frică sau „Răul mai mic”. Dintre toți aceștia se disting:

Silviu Brucan, „oracolul” care anticipase, în emisiunea duminicală „Profeții despre trecut” (moderată la Pro TV de Lucian Mândruță), 20 de ani de învățare democratică, nu părea deloc deranjat de ideea că această lecție avea profesori străini. Din contră, a fost coautor — direct sau indirect — al unei reconfigurări ideologice moderate, în care loialitatea față de Vest înlocuia apartenența doctrinară.

Ion Iliescu, omul sistemului, a negociat cu abilitate între vechiul aparat și noile cerințe de bună guvernare. La început, nu a fost prea hotărât, având încă reflexele tinereții, însă multe vizite FMI-ste i-au temperat și spulberat idealurile roșiatice.

Traian Băsescu ar trebui considerat Suzeranul suprem, iar rânduri din memoriile sale nu sunt greu de imaginat, ele se scriu singure:

„Când am urcat la bordul vaporului numit România, am găsit hublourile sparte, cârma ruginită și ofițerii beți de tranziție. Dar am pus mâna pe timonă. Cu o mână strângeam UE, cu cealaltă NATO. Cu dinții – presa.”

Am fost președintele unei țări în care fiecare ambasadă avea un sfat și fiecare ONG un adevăr. Eu am fost între ele – cu stil de port și vorbă de cârciumă, dar cu harta Washingtonului bine lipită pe fundul sertarului. M-au acuzat că m-am închinat la steagul american. Adevărul? M-am închinat doar la eficiență.

Brucan a prevăzut 20 de ani. Eu am folosit doar 10 ca să-i fac uitarea utilă. Am numit reformatori, am tolerat tehnocrați, am citit discursuri scrise de băieți din Harvard cu ochii pe SRI. Uneori nici eu nu mai știam cine conduce: Cotroceniul, ambasada sau „băieții veseli”. Dar am navigat. Printre protocoale, referendumuri și procurori. Între Coldea și doamna Merkel. Între Sorosz și Securitate. Cu o țigară în colțul gurii și un raport MCV în buzunarul de la piept. Nu am fost suveranul ideal. Dar am fost singurul care a râs în fața colonizării soft. Și am băut o palincă după.”

Astfel, deschiderile către USAID și Fundația Sorosz n-au fost acte de ideologie, ci mișcări strategice: acceptarea unei suzeranități moi, în schimbul legitimității externe și al fondurilor de reconstrucție instituțională. Dar această suzeranitate avea un preț: modelul de democrație era preambalat, cu ghid de utilizare. Societatea civilă? Sprijinită, dar aleasă. Presa? Liberă, dar cultivată prin granturi. Educația civică? Un kit livrat din New York cu instrucțiuni în engleză și traducere în PDF.

Pe scurt: România post-’89 nu a fost cucerită, ci reconfigurată prin consens interesat. O colonizare blândă, cu termeni precum reformă, ajustare structurală și buna guvernanță. În numele cărora s-au semnat tratate, s-au schimbat manuale și s-au rescris constituții. Și, în final, s-au anulat alegeri, pentru ca imediat noile alegeri să fie desăvârșite prin alegerea perfectă, pe ultima sută de metri, a unui alienat mintal, lovit de geniu acum 40 de ani. Suzeranitatea, deci, merge mai departe, în timp ce suveranitatea pune lumânări pentru vii și morţi, pentru trecut și viitor.

P.s. Pozele sunt „oldies, but goldies” din curtea GDS și nu sunt trucate prin AI, ci reflectă alianțele permanente între evrei români și alogeni bine remunerați.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ