Republica Prenumelor: Cazul Nicușor sau despre normalitatea absurdă în politica românească

Trăim vremuri interesante. Nu pentru că avem roboți, inteligență artificială pe ecrane, în reclame sau pe străzi, ci pentru că, într-un colț simpatic de Balcani numit România, demnitatea statului a fost zguduită nu de vreo lovitură de stat, ci de… un prenume. Nicușor. Da, așa i se spune Președintelui. Nu „Excelență”, nu „Domnule Șef al Statului”, nu „Preaînaltul Garant al Constituției”. Nu. Nicușor. Ca-n curtea școlii, ca-n fața blocului, ca-n tramvaiul 41 când cedezi locul la o doamnă și ea zice: „Mulțumesc, Nicușor!”. Când presa i-a zis prima dată „Nicușor”, toată lumea a râs. Apoi a repetat. Și iar. Și iar. Până și liderii europeni îl strigă acum la Bruxelles: „Salut, Nicky!”. Macron urmează să îl strige la un summit: „Merci, petit Nicolas, très bien parlé!”.

S-a dus solemnitatea. S-a dus reverența, dar nu e vina lui Nicușor. E vina noastră, că ne-am săturat de domni rigizi, de costume bine călcate și de discursuri a la Cicero. Ne-am dorit un om. Ne-am ales cu un prenume.E adevărat că și numele Dan, intr-o silabă, sună sinistru, sec. Și acum, în Parlament, legile poartă parafa: „Aprobat de Nicușor.” La NATO, apărarea națională e semnată: „Cu stimă, Nicușor, fiu de dascăl și fost olimpic la mate.” Șefii de state sună la Cotroceni:
– Bună ziua, cu Nicușor, vă rog.
– Nicușor, nu s-a trezit. Vreți să lăsați un mesaj?

Dar să nu ne păcălim. Nicușor nu e doar un om. Este simptomul unei Românii obosite de morgă și prefăcătorie. E strigătul națiunii care spune: „Nu ne mai vrem mințiți cu mănuși albe și formule goale!”. Sau poate… ne-am pierdut busola și ne-am agățat de familiaritate ca de un colac de salvare pe oceanul ridicolului.

România are, deci, un președinte cu prenume hipocoristic, de alint. Și, deși pare o glumă, este poate cel mai sincer act de democrație pe care l-am făcut: l-am dezbrăcat de titluri, de poleială, de măști… și i-am zis ca pe vecin: „Hai, Nicușoare, fă treabă.” Asta e țara în care trăim. O republică a prenumelui, cu visuri europene și nervi balcanici. Dar încă râdem. Și-atât timp cât râdem, mai avem speranță…. cât a mai rămas.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet