Arta de a distruge pentru a păstra pacea și contradicțiile puterii globale

În zorii unei noi crize internaționale, lumea asistă din nou la ceea ce pare a fi un spectacol recurent al istoriei: o mare putere decide să bombardeze, iar restul planetei își amintește, brusc, de valorile universale ale păcii. Ultimul act? Statele Unite, într-un gest de „preempțiune” nucleară, au atacat instalații din Iran, stârnind, după cum era de așteptat, un cor de reacții internaționale în care expresii precum „dezescaladare” „dialog” și „soluții diplomatice” s-au înșirat cu grija unui dicționar al speranței neputincioase. De la ONU la guverne din Asia, America Latină și Europa, mesajul a fost clar: lumea nu are nevoie de război, ci de dialog.

Prima reacție a venit de la ONU, care, cu o demnitate demnă de o piesă de teatru absurd, a făcut apel la calm. Secretarul general, Antonio Guterres, a declarat că lumea se află într-un „moment de maxim pericol” și că „trebuie să evităm orice escaladare.” O formulare elegantă, dar care, în esență, nu oprește nici avioanele de luptă, nici rachetele. Diplomația, în acest context, pare un instrument muzical uitat într-o sală de operații: frumos, dar total inadecvat. Retorica oficialilor americani nu a dezamăgit în ceea ce privește paradoxurile moderne. Fostul președinte Donald Trump a declarat că Iranul are de ales între „pace” și „tragedie”. Pacea, în această accepțiune, nu înseamnă liniște, ci supunere strategică; tragedia înseamnă, evident, distrugere. În esență, este o ofertă clasică: „să trăiești liniștit” sub umbrela rachetelor noastre sau să nu mai trăiești deloc. Adevărul e simplu – diplomația cuprinde astăzi noi registre: bombardierele.

Țări precum Japonia, Australia, Cuba, Venezuela, China, dar și Mexicul, și-au exprimat îngrijorarea și au cerut „dezescaladarea tensiunilor”. Este încurajator faptul că există o solidaritate globală pentru ideea de pace. Mai ironic este că acest consens apare abia după ce primul avion de vânătoare a decolat. Pace, da – dar nu înainte să-i ascultăm foșnetul printre nori. China, prin vocea diplomației sale, a făcut apel la rațiune, criticând dur acțiunile SUA. Într-o epocă în care Beijingul și Washingtonul par să se învârtă unul în jurul celuilalt într-un dans al influenței globale, apelul la pace sună atât a sinceritate, cât și a sarcasm bine calibrat.

Istoria recentă e un mare registru contabil al greșelilor repetate. Irak, 2003: intervenție americană pentru a „salva lumea” de armele de distrugere în masă. Rezultatul? 20 de ani de haos și o societate fracturată. Afganistan, Libia, Siria – fiecare un studiu de caz despre cum „libertatea” adusă cu tancul produce ruine și extremism. Și totuși, când vine o nouă oportunitate, butonul roșu pare mereu mai convingător decât masa rotundă.

Să vorbești azi despre pace a devenit un gest aproape utopic, un act de curaj intelectual. Să ceri diplomație într-o epocă în care algoritmii ne dictează emoțiile e aproape o insubordonare. Totuși, pacea nu înseamnă pasivitate. Ea este construcție: instituțională, socială, emoțională. Pacea nu este absența războiului, ci refuzul deliberat al soluțiilor brute. Este, poate, singurul gest politic care presupune imaginație, răbdare și, da, un dram de umilință.

Atacul asupra Iranului nu este doar un episod geopolitic. Este o oglindă în care fiecare guvern, fiecare cetățean și fiecare lider trebuie să se privească. Ce fel de lume vrem să susținem? Una în care pacea este doar o promisiune retorică, sau una în care ea devine politică reală Dacă distrugerea este „mesajul strategic” al zilelor noastre, atunci singurii realiști rămân cei care cer pacea. Atacul asupra Iranului nu este doar o acțiune militară, ci și un test: al maturității diplomatice, al unității internaționale și al umanității noastre. Istoria ne oferă destule lecții sângeroase – a sosit timpul să alegem înțelepciunea. Nu prin tunuri și rachete, ci prin dialog, respect și curajul de a spune „nu” războiului, chiar atunci când e mai ușor să-l acceptăm.

MAGAZIN CRITIC – Contează pe ȘTIRI ce contează