Guest text: Două țipete de pe plajă: unul vulgar și unul tăcut. Îl auziți pe al doilea?
Foto: facebook.com/cancan.ro
În aceste zile, circulă pe internet clipuri de la „Beach, Please!” cu sute de tineri care țipă în cor vulgarități. E greu să le ignori. Dar acolo mai este un țipăt – despre acela este acest text, dacă îl citiți până la sfârșit.
Selly – mai mult decât influencer
„Beach, Please!” nu este doar un festival. Este un model de societate. Un spațiu unde vulgaritatea e considerată eliberare, iar substanțele – experiență de viață care trebuie acumulată pentru a fi în rând cu generația. O societate în care excelența tehnică coexistă cu hedonismul afișat nonșalant.
Selly, arhitectul acestui model, nu face politică, dar el este politică. El modelează societatea cu o forță comparabilă cu cea a liderilor politici – dar nu prin legi, ci prin idealuri și aspirații pe care le cultivă în mințile tinere. El este idolul unei generații – cel mai apreciat influencer din România, iar modelul de viață pe care îl propune – o combinație de hedonism ambalat elegant și cu stil, civism superficial și euforie de masă – devine normativ în rândul adolescenților.
A fost mereu așa? Nu la dimensiunile acestea, cel puțin în România.
Adolescenții, tinerii au căutat mereu distracția – nimic nou sub soare. Dar într-o societate care vrea să supraviețuiască, există o ierarhie a dezirabilului: se știe că nu tot ce e disponibil este și virtuos. Se știe că există limbaj vulgar, înjurături, manele, droguri, alcoolism – dar se păstrează conștiința că nu toate sunt demne de promovat. Se acceptă că manelele se pun la petreceri târziu, că drogurile sunt o slăbiciune, nu un drept, că alcoolismul e o problemă, nu o trăsătură pozitivă de caracter, că vulgaritatea și înjurăturile sunt semnul lipsei de auto-control, nu al libertății.
Modelul pe care îl normalizează „Beach, Please!” în practică este altul: manelele devin expresie culturală oficială, drogurile devin parte din „experiență”, iar continuarea lui este că ciclul „responsabil luni-vineri, distrus sâmbătă, refăcut duminică” este văzut ca ceva ideal, cel puțin pentru perioada tinereții.
Vinde distracție, livrează viziune
Selly are succes pentru că aduce pe scenă, cu eleganță și stil, ceea ce altădată se petrecea în spatele scenei. Dacă Untold nu a reușit să creeze un ambasador cu carisma lui Selly, el a făcut din „Beach, Please!” un brand mai admirat decât Untold, un fenomen național cu ecouri internaționale. Dar ce fel de om formează acest model?
Selly vinde distracție, dar livrează o viziune asupra vieții. O viziune în care excelența academică poate coexista – fără conflict aparent – cu euforia drogului recreativ, cu vulgaritatea urlată în grup, cu relații intime multiple și nesemnificative. Pe termen scurt, pare posibil. Pe termen lung, este o iluzie care va face rău. Pentru că un astfel de model va lăsa în urmă adolescenți dezorientați, dependenți de validare, însetați de apreciere superficială și, mai ales, singuri în afara mulțimii.
Câți vor plăti prețul euforiei?
Câți adolescenți vor crede că sunt „loseri” dacă nu au încercat droguri, nu au avut relații intime multiple sau nu au postat stories de la Beach, Please?
Câte adolescente vor simți că nu contează dacă nu se aliniază „vibe-ului”, cu toate ale lui, enumerate la adolescenți?
Câți vor merge acasă mai goi sufletește decât au venit?
Câte avorturi vor fi după acest festival al plăcerii?
Distracție și ideologie
Selly și ceilalți organizatori ar putea răspunde că la Beach, Please nu se oferă formare de caracter, ci doar distracție. Că plaja este despre euforie, nu despre sens. Dar tocmai asta este problema: nu este doar distracție. Selly este văzut ca un model, iar festivalul este un model de societate. Și cei care fac brandul știu toate acestea.
Dacă Selly ar intra în politică, i-ar eclipsa pe toți liderii de azi, începând cu cel care are cele mai multe sufragii acum. Dar nu are nevoie să candideze. Modelul de societate pe care îl promovează are deja votul unei generații.
Al doilea țipăt
Scopul acestui text nu este critica organizatorilor festivalului sau a omului care îl reprezintă. Sunt oameni foarte inteligenți, harnici, care fac ceea ce cred ei că e bine și le aduce bani. Ci este răspunsul la întrebarea de ce au succes strategiile de organizare. Pentru asta trebuie auzit al doilea țipăt.
Este țipătul mut al adolescenților care cer sens, direcție, valori. Țipătul care întreabă, fără cuvinte:
„M-ați învățat să fiu altfel?”
Dincolo de țipetele vulgare de pe plajă, maturii ar trebui să audă: „Câtă energie, timp, bani ați alocat la formarea caracterului meu, nu a cunoștințelor mele? La a mă învăța noblețea, altruismul, sacrificiul?”
Să îl duci la o școală bună, să îi plătești haine de firmă, vacanțe și meditații, nu este suficient. Fără caracter, toate acestea vor forma un adolescent, un tânăr poate strălucitor – dar care crede că sălbăticia este libertate și că a fi egoist înseamnă a fi puternic. Și va fi dependent de validarea celor care au dezinvoltura unui comportament mai sălbatic și nu au jenă să afirme egoismul mai clar decât el.
Să îl înveți pe un copil, pe un adolescent bunul-simț, altruismul, autocontrolul – asta nu se face sporadic, ci în fiecare zi, prin prezență, prin exemplu personal, prin activități comune. Da, necesită renunțarea la o parte din carieră, la sume de bani, la o parte din propria distracție și, mai ales, are nevoie de alocarea a foarte mult timp.
Cei care înțeleg acest strigăt nu îi vor judeca nici pe organizatori, nici pe cei care strigă vulgarități, ci își vor asuma că maturii au ca principală sarcină socială formarea caracterului următoarei generații. Și, dacă e principala, e firesc să coste foarte mult, mai mult decât școala, hainele, excursiile, cursurile etc. (Facebook Alexandra Nadane)
MAGAZIN CRITIC – Contează pe ȘTIRI ce contează
