Când non-valorile devin artă: O generație care dansează pe ruinele respectului
De ce aplaudăm ceea ce altădată ne-ar fi rușinat?
Undeva, între versurile unui rap cu rimă săracă și ecoul unui refren care se vrea rebel, dar sună mai degrabă ca un strigăt venit dintr-o secție de psihiatrie, se conturează noua imagine a artei moderne. Trebuie să menționez aici că este zgomotoasă, vulgară, lipsită de profunzime, dar mai ales… lipsită de respect. Nu doar față de tradiție, de limbaj, de morală, ci și, cel mai trist, față de sine.
Evenimente precum Beach, Please!, devenite etalonul „distracției” tinerei generații, oferă o radiografie horror a unei societăți care pare să-și fi pierdut busola valorilor. Tineri, cu vârste cuprinse între 15-20 de ani, costumați în haine scumpe, dar goi de repere, dansează pe beat-uri repetitive, pe versuri ce glorifică superficialitatea, drogurile, infidelitatea și disprețul față de reguli. Nimic nu e interzis, nimic nu e prea mult… pentru că, nu-i așa, „e doar o fază”, „e muzică pentru vibe” și „lasă-i, că-s tineri”.
Dar, dacă ascultăm cu atenție, acele vibe-uri seamănă mai degrabă cu niște ecouri din Obregia, decât cu muzica unei generații în plină afirmare. Vorbim despre ceva căruia îi spunem artă, dar care pare să nu mai transmită nimic altceva decât o confuzie colectivă, ambalată în glitter ostentativ și TikTok-uri de 15 secunde.
Unde am greșit?
Privim acești tineri cu teamă, cu reproș, poate și cu vinovăție. Ne întrebăm: Unde am ratat momentul? Când am fost prea ocupați, prea comozi sau prea speriați să mai vorbim despre valori, despre empatie, despre decență? Când am transformat educația în memorat de definiții și nu în formare de caractere?
În goana după libertate, le-am dat libertinaj. În dorința de a nu fi părinții autoritari de altădată, am devenit spectatori ai propriei lor derute. Și azi, îi vedem pe străzi, în școli, în instituții, purtând cu mândrie o atitudine sfidătoare, confundând libertatea cu lipsa de responsabilitate și respectul cu slăbiciunea.
Arta – oglindă sau combustibil pentru decădere?
Arta a fost mereu o formă de expresie a spiritului uman, o reflexie a vremurilor. Dar ce se întâmplă când ea nu mai oglindește, ci deformează? Ce e de făcut când fix arta promovează modele toxice și devine vocea dominantă a unei generații fără ancore morale?
Să fie clar: nu toți tinerii sunt așa. Dar cei care nu se regăsesc în această cultură a non-valorii sunt adesea marginalizați, numiți „ciudați”, „boomer-i”, „prea profunzi”. Nu mai trăim vremurile în care Eminescu era idolul adolescenței și nici nu trebuie. Dar tot azi, idolii lor au lanțuri groase, versuri slabe și milioane de vizualizări. Și da, totul e „pentru entertainment”.
Dar când distracția înseamnă umilirea celuilalt, trivialitatea dusă la extrem și golirea totală de sens, atunci nu mai e vorba doar de gusturi. E vorba de direcție.
Mai e timp?
Da. Atât timp cât vom avea curajul să punem întrebări incomode și să nu mai aplaudăm zgomotul doar pentru că e popular. Atât timp cât vom reînvăța să vorbim cu copiii noștri despre demnitate, nu doar despre note și cariere. Atât timp cât vom înțelege că educația nu se face doar în școli, ci și în familie, în artă, în comunitate.
ATÂT TIMP CÂT ÎNCEPEM NOI SĂ PROMOVĂM VALOAREA ȘI NU PREȚUL!
Respectul nu e demodat. E doar tăcut. Dar poate fi readus în prim-plan prin artă adevărată, prin modele reale, prin dialog sincer.
Până atunci, să ne întrebăm: Dacă tinerii noștri dansează pe ruinele valorilor, cine a dărâmat, de fapt, acele ziduri?
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
