Nichifor Crainic – un mare scriitor ce trebuie să rămînă studiat în şcoala românească – MAGAZIN CRITIC

Comemorat joi 21 gustar 2025 la cimitirul unde își merită și el, ca și alți deținuți politic, senine flori (cf. Arta și iubirea[1]) în prezența unor credincioși a căror memorie este încă vie, Ion Dobre / Nichifor Crainic (22 undrea 1889, Bulbucata – †20 gustar 1972, Mogoșoaia) mi-a prilejuit (re)citirea cîtorva creații ce-i poartă semnătura, între care Zile albe, zile negre. Amintiri din viața mea[2].

Contextul politic obedient ideologiei unor neromâni care cenzurează de ani buni cultura și sfidează memoria autohtonilor ce-i suportă cu o răbdare creștinească exemplară e nefericit:

Programele de Bacalaureat vor fi revizuite, anunță secretarul de stat din ministerul Educației și Cercetării (MEC) Kallos Zoltan. Revizuirea conținuturilor din programa de examen vine după ce Edupedu.ro a arătat că în subiectul de rezervă de la proba de Limba și literatura română – BAC 2025, sesiunea de vară, textul suport a fost din memoriile lui Nichifor Crainic, ideolog al mișcării legionare din perioada interbelică și ministru al propagandei în guvernul Ion Antonescu.[3]

Ca profesor de literatură și de limbă română, am trăit cu sufletul cernit și mintea revoltată intruziunea ideologiei comuniste în pedagogie înainte de 1990; nu aveau importanță ideile poetice – chiar dacă erau geniale! –, mesajul moral-religios, exemplele de patriotism și de dăruire pentru binele semenilor din operele literare, deznodămîntul fast/nefast ș.a.m.d. ci opiniile despre literatură și autori ale reprezentanților partidului unic. Îndeosebi, se făcea mare caz de anumite cuvîntări ale conducătorului suprem căruia, în cele din urmă, după cum știm, i s-a pregătit tragicul și ritualicul sfîrșit sfidîndu-se cu bună știință a doua sărbătoare ca importanță din calendarul creștinilor – Nașterea lui Iisus Hristos.

Nu e un paradox, așa cum credeau despre Nichifor Crainic anumiți condeieri stipendiați[4], ci mai mult: o realitate ce frizează absurdul, anume că trăim într-o țară majoritar creștină, dar cu o ideologie neomarxistă/„corect politică“ impusă oficial de o minoritate! Astfel, am ajuns a se pune în balanță manualul cel nou al d-lui M. Florian despre holocaustul evreilor cu cele patru-cinci manuale de literatură și limbă română, prea vechi, zice-se, dar concepute de minți luminate dedicate învățămîntului românesc, între care reputați profesori universitari și academicieni. Ideologia de partid(e) a fost respinsă consecvent ca actor în istoria literară de la Mihail Kogălniceanu (Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmași ai arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare – v. Introducție la Dacia literară) pînă la Monica Lovinescu (Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie, iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărîmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în „Destin“, Madrid, 1969, 19-20, pp. 126-135). Să judecăm deci fără ură și fără părtinire cele scrise de Nichifor Crainic.

Astfel, din această perspectivă afirmațiile eseistului Nichifor Crainic sînt etern valabile: Cultura noastră s-a dezvoltat din Biserică – aceasta se știe. Dar însăși cultura populară – folclorul, arta plastică, muzica, înțelepciunea proverbului, moravurile – e străbătută de duhul creator al cultului ortodox și al concepției bizantine. […] Peste pămîntul, pe care am învățat să-l iubim din „Semănătorul“, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanța acestei Biserici amestecată pretutindeni cu substanța etnică. Pentru noi și pentru cei cari vor veni după noi, sensul istoriei noastre și al vieții și [al] artei populare rămîne pecetluit dacă nu ținem seamă de factorul creștin. El e tradiția eternă a Spiritului care, în ordinea omenească, se suprapune tradiției autohtone. (Cf. Sensul tradiției). Propune manualul d-lui M. Florian alte valori valabile pentru românitate, adică pentru majoritatea locuitorilor acestei țări, care să-i merite zbaterile?

Să dăm acum un exemplu și din lirica incriminatului deținut politic și mărturisitor:

Spre țara lui Lerui-Ler

Nu e zbor nici drum de fier –

Numai lamură de gînd,

Numai suflet tremurînd

Și vîslaș un înger.

Spre țara de peste veac

Nesfîrșire fără leac,

Vămile văzduhului,

Săbiile Duhului

Pururea de strajă.

Sus! Pe sparte frunți de zei,

Șovăielnici pași ai mei!

Piscuri de-ntrebări – momîi

Să-mi rămînă sub călcîi

Și genuni de zare!

În țara lui Lerui-Ler

Năzuiesc un colț de cer.

De-oi găsi, de n-oi găsi

Nimenea nu poate ști –

Singur Lerui-Ler.

(Țara de peste veac[5]).

Ce-ar putea învăța dăunător elevii din aceste versuri? Sînt ele antisemite? Ori poate fasciste?… Nicidecum! Des întîlnit în colinde, metaforicul Lerui-Ler vine din traco-dacă-illirică trimițînd semantic la începuturi, la naștere, la răsărit, sau, cu o sintagmă savantă des întîlnită la mitografi, la illo tempore traductibil popular prin a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, deci la mitologie. Să intre, oare, și mitologia românească sub incidența recentelor interdicții aiuritoare fără echivalent în vreo țară civilizată de pe pămînt?…

Din capodopera memorialistică pe care am citat-o la începutul acestui articol mărturisesc că mi-e foarte greu să aleg extrase; ea dă măsura talentului de excepțional scriitor al autorului, cu portrete memorabile, fie laudative precum cel al lui Nicolae Iorga (cf. pp. 130-133), ori al lui Alexandru Macedonski (cf. pp. 177-180), fie caricatural-condamnabile așa cum e cel al „Domniței“ (cf. pp.151-154), cu ample referiri la activitatea publicistică și la climatul cultural-politic cunoscut nemijlocit, cu precizări autobiografice, cu microeseuri filosofico-teologice ș.a.m.d. Optez pentru o „paranteză“ – cum numește pasajele în cauză Nichifor Crainic – pe care o consider semnificativă în relație cu tema intervenției publicistice de față:

Sub înrîurirea marii revoluții ruse, fenomen încă turbure pe-atunci, spiritul vremii mergea spre socialism. În redacția noastră [a ziarului „Dacia“ – precizarea mea, M. F.], ziariștii de profesie mai veche erau demult simpatizanți cu mișcarea revoluționară. Eram și eu convins că ideea socialistă va stăpîni lumea. Am văzut oroarea din piața Teatrului Național, de la 13 decembrie, cu pietrele însîngerate de jertfa muncitorilor. Am văzut înmormîntarea lui C. Dobrogeanu-Gherea, pornind de la sediul din Sfîntul Ionică, pe strada Câmpineanu, cu lume umilă și puțină în urma sicriului. E drept că pe mine, care aveam o educație tradițional-religioasă, nu m-a impresionat favorabil roșul, care înfășura sicriul și alaiul acela rece, despuiat de ceremonie funebră. Ca elev și ca student, citisem tot ce-a scris Dobrogeanu-Gherea. Doctrina socialistă nu stîrnise, în epoca școlii, nicio rezonanță în spiritul meu. Mi se păruse inactuală. Dar în polemica lui cu Maiorescu pe tema artei pentru artă sau artă cu tendință, pregătirea mea ideologică mă împingea hotărît de partea lui Gherea. N-am înțeles niciodată impersonalismul creator și gratuit pe care îl susținea Titu Maiorescu și care venea din seducătorul capitol despre geniu în filosofia lui Schopenhauer. Ideea aceasta, actualizată de freudistul dizident C. Jung, sub forma unui subconștient atavic, ce se descarcă impetuos în creația artistului, socotit ca un instrument orb ce execută o poruncă sau ca un medium pasiv, a trecut și în cugetarea lui Lucian Blaga. Pentru mine, inspirat în mod transcendent sau provocat de realitatea ambiantă, artistul creează personal și conștient, cu un scop anumit, cu atît mai fericit cînd acest scop este moral. Gherea considera arta un act creator în funcție revoluționară. Educația mea teologică mă determina să-l accept, fiindcă știam că arta creștină tinde la transformarea omului și a lumii. Ca mine, simțeau și colegii mei, cînd urmăream marea polemică.

Acum, după izbucnirea revoluției rusești și după experiența războiului, ideea socialistă era o actualitate în mers. Odată, întîlnindu-mă cu Gala Galaction pe strada Câmpineanu, în fața sediului socialist, i-am spus părerile mele și voința de a mă înscrie în organizație. „Nu! – protestă el – E destul că sînt eu socialist: tu trebuie să rămîi naționalist“.

Cu toate acestea, noi, întrega redacție, prezidată de Alexandru Vlahuță, am hotărît, în spiritul vremii, să organizăm ziarul „Dacia“ pe baze sindicale. Toți vom fi patroni și lucrători în același timp. N-am încheiat, însă, nici un act. De cîte ori mă rugau băieții să-i amintesc maestrului de[spre] încheierea actului, dînsul, de perfectă bună credință, îmi răspundea: „Băiete dragă, atîta vreme cît trăiesc eu, eu sînt actul“ […] (pp. 166-167).

Iată dar care era orientarea ideologică a omului aflat sub vremi a cărui operă oficialii obtuzi de astăzi vor să i-o scoată, din motive… ideologice, din manualele de literatură pentru liceu, sub acuzele absurde „fascist“ și „legionar“!

În plus, Nichifor Crainic a fost și teolog. Părerea Sfîntului Dumitru Stăniloae despre el nu necesită vreun comentariu:

Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene, săvîrșind o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox.[6]

„Principiul“ neștiințific aplicat de inițiatorii ignari ai demersului la care m-am referit cu consternare de a interpreta istoria și de a eticheta oamenii după meandrele politice ale prezentului și în funcție de opiniile subiective ale celor aflați vremelnic la putere e blamabil. Las la latitudinea cititorilor de bună credință „revizuirea“ (i.e. cenzurarea) programelor școlare preconizată de reprezentanții Ministerului Educației și Cercetării ținînd cont și că Nichifor Crainic în 1940 a fost ales membru al Academiei Române, apoi exclus din motive politice în 1945, dar reconfirmat post-mortem în 1994.

București, 24 gustar 2025

[1] Ultima strofă a sonetului este: Senine flori pe-o jale de morminte –/ Prin voi ne fulgeră o clipă-n minte / Eternul zîmbet al Dumnezeirii. Printr-o îndrăzneală scriitoricească, îmi permit a îndrepta semnificația acestei strofe spre acoperirea amintirii tuturor sfinților și mărturisitorilor din temnițele comuniste pe care Dumnezeu a îngăduit să ni-i forjeze în timpul regimului totalitarist întru încurajarea urmării ferme a drumului spre mîntuire prin exemplul lor.

[2] București, Editura Academiei Române, edție îngrijită de Vlad Bilevsky.

[3] V. https://www.edupedu.ro/ultima-ora-ministerul-educatiei-s-a-autosesizat-dupa-ce-in-subiectele-de-la-bacalaureat-l-a-introdus-anul-acesta-pe-nichifor-crainic-ministrul-propagandei-in-regimul-legionar-antisemit-condus-de-ion/?fbclid=IwY2xjawMWBaJleHRuA2FlbQIxMABicmlkETF1Q09WTVgweFE0cFR1YzBzAR6oN5ETyQKf8CHWd1_lJYJdsZ5imiE_pm5YiMGOTo33WXmLtT6cbhf5JEEdpg_aem_j6-pd1jjQNvU_d69zvNHLw

[4] V. „Paradoxul Nichifor Crainic în liceul românesc“

[5] Din vol. Poezii alese 1914-1944 în selecția autorului, București, Editura Roza Vînturilor, 1990, p. 58.

[6] Cf. „Gândirea“, an XIX, nr. 4, prier 1940.