Sindromul Dunning-Kruger – noul trend al societății moderne
De ce să citești o carte când poți da un scroll? De ce să asculți un profesor când poți fi captivat de un titlu pe Facebook? De ce să studiezi ani de zile un domeniu când poți emite opinii absolut infailibile după un podcast și două clipuri pe TikTok?
Bine ați venit în epoca în care vechea vorbă românească – „prostul nu e prost destul până nu e și fudul” – a devenit politică publică. Sindromul Dunning-Kruger, altădată o simplă observație psihologică, azi e religie națională… și uneori chiar am tendința de a crede că e globală.
De fapt, e simplu: cu cât știi mai puțin, cu atât crezi că știi mai mult, cu cât ești mai paralel cu logica, gramatica și realitatea, cu atât îți construiești o autoritate infailibilă, iar societatea modernă (cu tot cu algoritmii ei infami și liderii ei goi de conținut) te aplaudă, te viralizează și te pune pe un piedestal. Bravoooo, ai câștigat! Ai învins alfabetizarea, decența, logica și expertiza. N-ai citit niciodată o carte? Perfect, tocmai ai fost numit consilier în educație (sau în orice altă funcție care să ofere lauri nemeritați).
De la Dunning-Kruger la TikTok University
Să ne înțelegem… nu are nimeni nimic cu TikTok-ul, dar sindromul Dunning-Kruger nu e o glumă, ci e un fenomen bine documentat în care oamenii cu competențe reduse nu doar că nu știu cât de puțin știu, dar nici nu sunt capabili să recunoască asta. În schimb, se supraevaluează grav. În mod paradoxal, fix cei competenți, cu adevărat pricepuți, sunt cei care își pun întrebări, se îndoiesc, cercetează.
Însă, în lumea de azi, îndoiala e văzută ca slăbiciune, iar certitudinea ca ignoranță. Ai dubii? Ești slab. Dar, la polul opus… Ești sigur pe o tâmpenie, atunci ești lider de opinie. Și uite-așa am ajuns ca argumentul suprem să fie: „e părerea mea și am dreptul la ea”. Da, ai. La fel cum ai și dreptul să bei detergent lichid de vase, dar asta nu înseamnă că ar trebui să-l ingerezi.
Ministerul Educației – garantul regresului
Între timp, în ministere, se lucrează cu drag și spor pentru al nostru brav popor, numai că eforturile sunt îndreptate către distrugerea sistematică a educației. Nu mai avem nevoie de gândire critică, de cultură generală sau de logică formală. Ce ne trebuie e adaptabilitate, adică să acceptăm orice, oricât de prost construit, atât timp cât aduce beneficii „personale”.
Manuale pline de greșeli, profesori desconsiderați, salarii ridicole, reforme făcute cu pixul tremurând de interese, nu de viziune… dar ce contează? Important e să nu încurcăm afacerile private și pilele politice. De ce să produci gânditori când poți produce consumatori obedienți?
Cultura – târâtă prin noroi cu zâmbetul pe buze
Nu era suficient sistemul educațional, nicidecum, și așa cultura a devenit ceva ce trebuie justificat. De ce să investim în biblioteci și cărți, când avem mall-uri? De ce să susținem teatre și muzee, când putem construi stadioane care vor fi abandonate după o campanie electorală?
Cititul a devenit excentric, scrisul corect s-a transformat în elitism, gândirea abstractă e considerată pierdere de timp, iar dacă ai curajul să vorbești în fraze articulate, ți se spune arogant sau, mai fain, „intelectual rupt de realitate”. Adică periculos. De ce? Pentru că un om care gândește e un om greu de manipulat și… cine își dorește așa ceva într-o democrație de vitrină?
Care e concluzia? Există una, dar e scrisă cu CAPS LOCK, că așa se face azi…
NU MAI E DE AJUNS SĂ FIM INTELIGENȚI. TREBUIE SĂ NE RECUPERĂM VOCEA.
Educația nu este un moft, cultura nu este opțională, iar ignoranța nu este o scuză, ci e un pericol.
Sindromul Dunning-Kruger e real și ne guvernează viețile, dar nu pentru că „prostul e fudul”, ci pentru că oamenii care știu și pot au început să tacă, să se retragă, să creadă că nu merită.
Dar merită. Merită să ne enervăm. Merită să nu mai fim indulgenți. Merită să cerem, să corectăm, să demascăm!
