Patrimoniul cultural – prețul istoriei și al identității naționale
5,7 milioane de euro. Aceasta este suma pentru care fragmente din memoria noastră colectivă au fost „evaluate” și transferate, printr-o tranzacție cu iz de despăgubire, către patrimoniul Olandei. Dincolo de valoarea strict economică, acest act simbolizează o ruptură profundă între ceea ce suntem și ceea ce pretindem că vrem să devenim. A vinde artefacte arheologice înseamnă a ne vinde rădăcinile, a ne transforma istoria într-o monedă de schimb, iar identitatea – într-o marfă.
Dacă privim retrospectiv, istoria României este marcată de momente în care patrimoniul cultural a fost ignorat, distrus sau înstrăinat. În perioada fanariotă, de pildă, multe manuscrise și obiecte de cult au fost pierdute prin nepăsare sau prin comerț clandestin. În secolul al XIX-lea, numeroase tezaure dacice au fost sustrase și duse în muzee din străinătate, cel mai notoriu caz fiind cel al brățărilor dacice, descoperite în Munții Orăștiei și traficate în Occident. Abia în ultimele decenii statul român a reușit, cu eforturi uriașe, să recupereze o parte dintre ele. Și totuși, lecția pare să nu fi fost învățată: pierderile continuă.
Patrimoniul cultural nu este un bun comercial, ci o zestre care definește și legitimează existența unei națiuni. El poartă amprenta generațiilor trecute și devine fundament pentru cele viitoare. Un popor care își risipește patrimoniul seamănă cu un om care își aruncă amintirile de familie pe tarabă. Imaginea „Văii Cascadelor” extinse, unde orice obiect poate fi vândut pentru un preț suficient de convenabil, descrie perfect realitatea noastră: un talcioc precar unde trecutul este înstrăinat cu ușurință.
În schimb, dacă privim la alte popoare, observăm un contrast izbitor. Grecii au luptat decenii întregi pentru recuperarea „frizelor Parthenonului” din Londra. Egiptenii cer constant repatrierea pieselor faraonice împrăștiate prin muzee occidentale. Chiar și state mici, precum Peru, au reușit să își readucă acasă obiecte arheologice extrase ilegal. Toate aceste exemple arată voință, conștiință și respect pentru trecut. România, în schimb, pare să fi rămas la stadiul de resemnare și tranzacție.
Nu trebuie uitat nici rolul patrimoniului în construcția identității naționale. În perioada pașoptistă, generația lui Mihail Kogălniceanu și a lui Nicolae Bălcescu a înțeles că memoria istorică este fundamentul modernizării. Descoperirile arheologice, monumentele, manuscrisele erau privite ca repere pentru națiune, nu ca obiecte de vânzare. Chiar și Constantin Brâncuși, atunci când a fost refuzat de statul român și a ales să doneze lucrările sale Franței, a făcut-o din dorința ca ele să rămână protejate, nu tranzacționate. Astăzi însă, parcă am pierdut acel spirit de responsabilitate culturală.
Consecințele acestei nepăsări sunt dramatice. Fiecare artefact pierdut este o pagină ruptă din cartea identității noastre. Tinerii nu vor mai putea învăța din obiecte autentice, ci doar din imagini reproduse în manuale. Străinii vor admira istoria noastră în muzee din Amsterdam sau Paris, în timp ce în România vitrinele vor rămâne goale.
Concluzia e amară: prețul patrimoniului nu se poate exprima în milioane de euro, ci în valoarea spirituală și identitară pe care o aduce unei comunități. A-l înstrăina înseamnă a renunța la demnitate, a transforma o națiune într-un spațiu amorf, lipsit de rădăcini. România are nevoie de mai mult decât bani: are nevoie de conștiință culturală, de oameni care să înțeleagă că adevărata avere nu se află în conturi, ci în memoria colectivă pe care o lăsăm moștenire. Când vom reuși să privim patrimoniul ca pe sufletul nostru comun și nu ca pe un obiect de tranzacționare, abia atunci vom fi demni de istoria pe care o invocăm atât de des.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo.
