Marchiza de Brinvilliers: Cronica unei crime rafinate, într-o epocă în care otrava era mai eficientă decât gloanțele
De pe când moartea purta parfum de migdale amare și justiția avea gust de sânge nobil…
Paris, 1676. Într-un secol al perucilor pudrate, al duelurilor de onoare și al palatelor înmiresmate de trandafiri și trădări, una dintre cele mai rafinate metode de a scăpa de cineva nu era sabia sau pistolul, ci… arsenicul, discret strecurat în supă sau ceai, iar Marchiza de Brinvilliers știa acest lucru mai bine decât oricine.
Marie-Madeleine-Marguerite d’Aubray – un nume mai lung decât viața unora dintre rudele ei – s-a născut în 1630 ca fiică de magistrat regal, educată, cultă, și, după cum avea să arate istoria, letală.
Dincolo de dantelă și evantaie: portretul unei criminale elegante
Căsătorită convențional cu marchizul Antoine Gobelin de Brinvilliers, Marie-Madeleine nu s-a lăsat limitată de restricțiile unei soții nobile și plictisite, inima și otrava ei aparținând altcuiva: Jean-Baptiste Godin de Sainte-Croix, un gentilom seducător, dar cu buzunarele cam goale și cu un gust pronunțat pentru chimie… și venin.
Împreună au devenit un fel de Bonnie și Clyde ai epocii baroce, doar că, în loc de pistoale, mânuiau fiole. Laboratorul din apartamentul lui Sainte-Croix devenise un atelier al morții, unde se distilau esențele cele mai subtile ale dispariției silențioase.
Când moștenirea e mai dulce decât vinul
Într-o societate în care femeile aveau puține puteri legale, Marchiza a descoperit o formă de emancipare… prin crimă. Tatăl ei, consilierul Antoine d’Aubray, și cei doi frați – obstacole directe în calea moștenirii – au început să se simtă… din ce în ce mai rău. Un pic de arsenic în vin, o atingere de aconitină în tocăniță… și lumea devenea, brusc, mai simplă și mai bogată pentru marchiză.
Otrava, în acea epocă, era nu doar armă, ci și o artă, iar Marchiza o mânuia ca un virtuoz – cu zâmbet pe buze și rugăciune pe limbă. Chiar mergea des la spital, spun sursele, să „ajute” bolnavii. Alții ar spune că testa doze…
Procesul: când noblețea întâlnește ghilotina
În 1676, după ce amantul ei moare accidental – probabil otrăvit de propria pasiune chimică – autoritățile găsesc în lada lui personală scrisori, rețete de otravă și mărturii, toate formând un mic jurnal al crimei perfecte. Culmea, toate drumurile duceau la Marie-Madeleine.
Fugită la Liège, îmbrăcată în haine de călugăriță (ironic, nu?), a fost prinsă și adusă în Paris. Procesul ei a fost un spectacol grotesc. A fost supusă torturii, i s-a aplicat „proba apei” – cinci litri turnați cu forța în trupul ei firav – și, într-un final, a recunoscut.
Dar poate cea mai cinică parte a poveștii este că… a recunoscut cu stil. Cică ar fi spus, privind mulțimea:
„Am fost mai deșteaptă decât toți. Păcat că m-au prins.”
A fost decapitată în Place de Grève, în iulie 1676, iar cadavrul ei a fost ars în public, ca lecție. Lecția însă nu a funcționat… din contră, a inspirat și mai multă lume.
Un început, nu un sfârșit
Moartea marchizei a aprins fitilul celebrei Afaceri a Otrăvurilor, o anchetă regală care a scuturat aristocrația franceză din temelii. Curtea Regelui Soare, plină de parfumuri și trădări, s-a dovedit a fi și un cuib de asasini învelit în mătase.
Ludovic al XIV-lea, șocat (sau prefăcându-se șocat), a înființat sinistra Chambre Ardente și a început o vânătoare de vrăjitoare sofisticate, ghicitoare, doici care știau prea multă chimie și nobili care se închinau la ambrozie amestecată cu cianură.
Și în rău sclipește inteligența…
Marchiza de Brinvilliers n-a fost o simplă criminală. A fost, într-un fel pervers, o pionieră inteligentă, manipulatoare, carismatică. A înțeles foarte bine jocurile de putere ale vremii, a învățat chimie și a folosit-o, a sfidat patriarhatul nu cu manifestări feministe, ci cu moarte lentă și invizibilă.
„… a încercat efectul diferitelor otrăvuri aproape asupra tuturor celor din jurul ei…”
Se spune că, atunci când o femeie e educată, rafinată și periculoasă, lumea o numește „monstru”. Dar, dacă ar fi fost bărbat, poate că i s-ar fi spus… „strateg”.
„Nu i-a scăpat niciun cuvânt de reproș împotriva nimănui – scrie abatere Pirot – și n-a manifestat nicio temere josnică și, niciun moment, nici priveliștea pieței, nici apropierea eșafodului, nici vederea înspăimântătoarelor instrumente folosite pentru acest fel de moarte nu i-a provocat nici măcar umbra unei spaime.”
Post Scriptum: ce gust are moștenirea?
Astăzi, numele ei apare în tratate de criminalistică, în romane gotice, în piese de teatru și în studiile despre otrăvuri. Dar poate cea mai dureroasă moștenire e aceea că a demonstrat cât de ușor se poate camufla moartea sub rochia unei doamne din înalta societate.
… și cât de aproape poate fi crima de eleganță, atunci când sângele albastru curge… cu o picătură de arsenic?
Povestea integrală a marchizei poate fi citită, alături de alte cazuri menite să reliefeze societatea în alte reflectoare decât cele cotidiene, într-o carte publicată în 1970, dar care demonstrează din plin că, adesea, planul real are capabilitatea de a „bate” orice ficțiune – „Mari procese din istoria justiției”, o lucrare de Yolanda Eminescu.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!
