Din nou despre Catedrala Națională
Foto: Ziarul Lumina
S-au vorbit și s-au scris multe în aceste zile despre măreața construcție ridicată pe Dealul Arsenalului din București. De bună seamă, au fost imense eforturile financiare și materiale cărora trebuie să le adaug admirabila abnegație a inginerilor, a tehnicienilor, a artiștilor mozaicari și a muncitorilor care au transpus faptic conceptul arhitectonic unic în lume.
Însă, deși foarte importante, nu despre acestea vreau să scriu. Doresc să revin la cele afirmate într-un mai vechi text în care mă refeream la ideea exprimată în „Timpul“ de genialul Mihai Eminescu, secondat de prietenul său Ioan Slavici, de a se ridica în capitala țării un lăcaș încăpător, demn de a venera pe Dumnezeu și pe Sfinții Săi prin slujbele Bisericii Ortodoxe – maica spirituală a neamului românesc, așa cum o numea el: Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mîntuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mîna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mînă-n mînă cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.[1]
Denumirea lăcașului o preconiza a fi Catedrala Națională, nicidecum a „mîntuirii neamului“. Orice ins nu neapărat creștin, ci de bun simț intuiește că mîntuirea / izbăvirea ca dar de la Dumnezeu (la care trebuie adăugate, desigur, rîvna rugătoare și viața curată ale fiecăruia) nu se obține prin ziduri oricît de înalte, prin ofrande materiale oricît de mari. Mărturie stau Viețile Sfinților și memorialistica apărută după 1990 datorată Sfinților închisorilor. Jertfa, așa cum apare ea poetic înfățișată și-n celebra legendă a Mînăstirii Argeșului, este temelia reală pe care Dumnezeu în toate timpurile a luat-o și o va lua cu adevărat în considerare. Sintagma binecunoscută bănuțul văduvei definește cel mai bine această afirmație.
Părerea aceasta, îmi place să cred, nu este doar exprimarea singulară a unui mod de viață smerit și rațional-teologic. Personal, sfințirea din luna brumărel 2025, dedicată, cum știe toată creștinătatea ortodoxă, Ocrotitorului Bucureștilor – Sfîntul Dimitrie Basarabov – o consider un semn proniator: un semnal venit de Sus pentru populația acestei țări mult încercate și risipite. Pentru a redeveni Popor conștient de sine și apoi Nație binecuvîntată, românitatea are nevoie de unire sub cupola Bisericii, de rugăciuni stăruitoare și, mai presus de orice, de jertfă; nu mă refer la o jertfă de sînge, ca a înaintașilor noștri, pe vastele cîmpuri de luptă; nici la una plănuită de mințile dominate satanic ale unora în stepele țării vecine, pentru o cauză străină. Este vorba despre o jertfă spirituală, ca răstignire de voie a orgoliilor, a invidiilor, a slavei deșarte, a setei de înavuțire cu orice mijloace, a dorinței de putere lumească.
Fie ca Dumnezeu să ne lumineze pe toți și să ne dea puterea de a ne jertfi pentru binele Patriei aflate în pericol!
București, 3 brumar 2025
[1] Cf. https://citateortodoxe.ro/autor/mihai-eminescu/biserica-este-maica-spirituala-a-neamului-romanesc-1356
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!
