Un an de represiune (1). TÂNCĂBEȘTI. Pe marginea unei diversiuni politico-mediatice cu implicații judiciare
Foto: Buciumul
Se împlinește un an de la un imens scandal mediatic și politic, cu implicații judiciare grave, creat și întreținut artificial de cercuri politice și ideologice interesate, în jurul comemorării de la Tâncăbești, din 30 noiembrie 2024.
Ca inițiator al organizării acelui parastas, calitate în care am fost – alături de alți participanți – ținta unor măsuri judiciare deosebit de dure, fiind cu toții inculpați într-un proces penal, găsesc de datoria mea să ofer o imagine istorică și sociologică asupra a ceea ce a devenit o tradiție întinsă pe trei decenii, respectiv comemorarea anuală din pădurea Tâncăbești. Scopul? O corectă și completă informare a publicului și acelor medii ce-și slujesc profesia cu bună credință. Cred că este important să fie cunoscut istoricul acestei comemorări anuale, pentru a se înțelege că, ignorată timp de 3 decenii și considerată benignă, această comemorare a fost brusc considerată inadmisibilă și periculoasă pentru ordinea democratică a statului, doar ca urmare a contextului politic inedit și deosebit de complicat din perioada scrutinului pentru alegerile parlamentare de anul trecut. Fără acest context politic, nici în ziua de azi instituțiile statului român nu și-ar fi făcut nici cea mai mică problemă în legătură cu acest parastas.
Semnificația istorică și memorială a locului
Consider pentru început că trebuie să clarificăm semnificația istorică a locului respectiv. Iar pentru asta ne vom întoarce în timp, în anul 1938. În februarie fusese instaurată dictatura dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, care suprimase constituția democratică a tatălui său, din 1923, înlocuind-o cu o una totalitară, care eliminase pluralismul politic, libertatea de exprimare și cea de asociere, precum și alte drepturi fundamentale. Împotriva adversarilor politici, dictatorul pornise o represiune deosebit de dură. În cazul legionarilor, aceasta se soldase cu mii de arestați, mulți deținuți fără condamnări, în lagăre de concentrare. Arestat încă din aprilie 1938, Corneliu Codreanu, fondatorul mișcării legionare, fusese condamnat, printr-o înscenare judiciară, la 10 ani de muncă silnică. Uriașa popularitate a mișcării sale îl neliniștea pe Carol, care la sfârșitul lui noiembrie 1938 avea să pornească într un turneu diplomatic prin Europa. În Franța și Marea Britanie, reprezentanții aliaților tradiționali ai României declinaseră orice angajament de a asigura României securitatea strategică. Debusolat, Carol luă hotărârea de a merge în Germania. Primit de Hitler, el obținu declarația acestuia că nu se va implica în politica internă a României, oferind în schimb Germaniei accesul foarte avantajos la petrolul românesc.
Pe drumul de întoarcere, într-un popas în gara Bratislava, Carol avea să telegrafieze Ministrului de Interne, Armand Călinescu, ordinul suprimării lui Codreanu. În seara de 29 noiembrie 1938, o echipă de jandarmi bine instruiți în prealabil aveau să-i ridice pe Corneliu Codreanu și alți 13 fruntași legionari ce-și ispășeau pedepsele, la închisoarea de la Râmnicul Sărat, sub pretextul unui transfer la închisoarea Jilava. În toiul nopții, în dreptul pădurii Tâncăbești, cele două dube penitenciar penitenciare au fost oprite și, la semnalul maiorului Dinulescu, jandarmii au procedat după cum fuseseră instruiți, sugrumându-i cu frânghiile dinainte pregătite pe cei 14 deținuți politici ce aveau mâinile și picioarele imobilizate. Un mijloc ciudat de a ucide al unor oameni dotați totuși cu arme de foc, care a dat curs la speculații cu referiri la o semnificație rituală. Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Fortul 13 Jilava, în spatele căruia era pregătită o groapă comună în care au fost aruncați. Pentru a accelera descompunerea, peste trupuri a fost turnat acid sulfuric, iar groapa a fost acoperită cu beton. A doua zi, un comunicat al Ministerului de Interne anunța oficial că, în timpul unui transport, cei 14 deținuți ar fi încercat să fugă de sub escortă, fiind împușcați de polițiști.
Efemera venire a legionarilor la putere, în 1940, avea să scoată la iveală, în cadrul unei anchete oficiale, aceste amănunte macabre, iar Justiția română avea să rejudece procesul din 1938, reabilitându-l pe Corneliu Codreanu. Împreună cu ceilalți 13 legionari, acesta a fost deshumat și reînhumat, în cazul unei ceremonii somptuoase, într-un mausoleu de la Casa Verde, sediul legionar din Bucureștii Noi.
Peste opt ani, în 1948, în plin regim comunist, la câteva zile după debutul marelui val de arestări din 14/15 mai, efective ale securității au descins noaptea la fosta Casă Verde, ridicând sicriele și ducându-le în direcții nici până astăzi cunoscute.
Zorii libertății și dreptul la memorie
Ne aflăm la începutul anilor 1990, la scurt timp după Revoluția din Decembrie 1989. În mass-media românească începea să se vorbească tot mai mult despre subiecte care erau tabu în timpul celor 45 de ani de dictatură comunistă. Foștii deținuți politici și luptătorii în rezistența armată începeau să-și scrie memoriile, reorganizându-se sub egida Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Însă multe dintre aceste victime ale totalitarismului, recunoscute ca atare de statul român prin însăși calitatea lor de beneficiari ai Decretului-lege 118/1990, erau foști membri ai Mișcării Legionare și ai Frățiilor de Cruce. Contribuția lor la lupta anticomunistă era o realitate istorică pe care nimeni nu o putea contesta. În multe filiale ale AFDPR, legionarii erau majoritari sau, oricum, cei mai activi și cu inițiativă. Aceasta a și generat, la un moment dat, disensiuni cu reprezentanții grupurilor neligionale din cadrul asociației (dar acesta este alt subiect). În 1992, legionarii aveau să înființeze Fundația Buna Vestire, condusă la început de fostul deținut politic Simion Ghinea.
În 1993 se punea problema marcării cu o cruce a locului unde fusese asasinat Corneliu Zelea Codreanu, loc însemnat în 1940 pe baza mărturiilor asasinilor și reactualizat după 1990 de surpaviețuitorii efemerului regim legionar din urmă cu jumătate de veac. Dar traumele psiho-afective suferite în timpul celor 50 de ani de teroare (legionarii fuseseră categoria cea mai oprimată, dintre deținuții politici, atât în închisori, cât și după eliberarea din 1964). De aceea, cei mai mulți vor fi reticenți, considerând că nu este timpul și că o atare inițiativă ar provoca autoritățile continuatoare ale structurilor comuniste.
Totuși, încurajați de oameni precum preotul Constantin Voicescu, Titi Dobre sau Simion Ghinea, un grup de tineri, în mare parte studenți, au purces la transportarea și amplasarea la Tâncăbești a unei cruci simple de lemn, pe care erau înscrise numele celor 14 victime. Frica era atât de mare în societatea românească, după jumătate de veac de teroare, încât – văzând la fața locului ce scrie pe cruce – șoferul microbuzului le-a declarat inițiatorilor că, dacă știa ce scrie pe cruce, nici nu i-ar mai fi luat în mașină.
Un an mai târziu, în 1994, pe 30 noiembrie, câteva sute de foști deținuți politici aveau să se deplaseze cu autocare închiriate în pădurea Tâncăbești, la crucea montată în urmă cu un an, unde avea să se oficieze un parastas pentru sufletele celor 14 asasinați în acel loc. Parastasul, la care aveau să participe sora și fratele lui Corneliu Codreanu – Iridenta Moța și Cătălin Codreanu – ambii deținuți politici în perioada comunistă, precum și alți membri ai familiei Codreanu, a fost oficiat de preotul Constantin Voicescu, victimă a diabolicului sistem de reeducare prin tortură de la penitenciarul Pitești. În final a vorbit Simion Ghinea, care a propus ca în viitorul apropiat să se construiască pe acel loc un memorial care să amintească de oribila crimă de stat.
În anii care au urmat, parastasele au fost organizate cu conștiinciozitate la crucea din pădurea Tâncăbești, în fiecare zi de 30 noiembrie sute și sute de deținuți politici venind cu autocare închiriate sau cu mijloace proprii de transport, dar și tineri, așa cum era Șerban Suru, liderul unei grupări legionare ce milita pentru perpetuarea integrală a formulelor, simbolisticii și modului de organizare din interbelic. Veteranii, foști deținuți politici, mai circumspecți, tributari ideii că doar esența doctrinară a mișcării trebuie perpetuată, erau însă la rândul lor divizați: Partidul Pentru Patrie, dublat în plan civic de Fundația Buna Vestire, Fundația George Manu și gruparea dizidenților (anti-Sima), cei mai mulți din ei coagulați din 1998 în asociația Acțiunea Română. Această ultimă grupare a ales, din anul 2005, să organizeze comemorarea separat de ceilalți, și tot de atunci a început să-și organizeze propria sa ceremonie Noua Dreaptă, o replică autohtonă a noului curent naționalist din țările Europei.
Odată cu trecerea anilor, elementele mai tinere au început să afișeze tot mai liber simboluri legionare. În general, la finalul parastasului se cânta Imnul legionarilor căzuți, cântec care, în timpul regimului comunist, a fost adoptat de comunitățile de deținuți politici din închisorile comuniste, fiind deseori, pe atunci, cântat în surdină atunci când unul dintre ei murea, ca urmare a regimului de exterminare, ori când condamnații la moarte erau executați.
În general, la toate aceste comemorări, pe parcursul a trei decenii, participanții – inclusiv acei preoți care erau foști deținuți politici – efectuau salutul legionar, ca o formă de expresie a omagiului lor pentru cel comemorat, dar și o manifestare a nostalgiei celor bătrâni după perioada tinereții lor, nostalgie preluată, firesc, și de tinerii lor urmași.
După 2011, alte și alte organizații au ales să își organizeze separat ceremoniile lor, așa fiind Fundația George Manu sau Frăția Ortodoxă Sf. M. M. Gheorghe, iar după completarea OUG 31/2002 cu Legea 217/2015, singurele ceremonii de la Tâncăbești anunțate public și cu acces deschis pentru publicul larg și mass-media au fost cele organizate de subsemnatul, împreună cu un grup de colaboratori apropiați, și respectiv de dl Șerban Suru și grupul său.
Cum i-am cunoscut noi, cei tineri…
Pentru a ilustra cât mai fidel percepția noastră, a celor pe atunci tineri asupra bătrânilor foști deținuți politici, organizatori ai comemorării de la Tâncăbești, am să recurg la preluarea unui fragment dintr-un text al unei camarade, care îmi pare a-i fi descris cel mai bine:
“Timp de 20-30 de ani au mers pe drumurile memoriei și întîlnirii în duh cu cei plecați. <<Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu>>… Dar erau un fel de pelerinaje ale bucuriei, ale comuniunii. Ei erau atât de vii, purificați de suferință, trecând încet, în pace, dincolo, alături de frații lor. Nouă, tinerilor, ni se păreau… mai vii ca noi.
Așa i-am cunoscut: modești, sclipitori intelectual – căci închisorile le fuseseră universități -, îngăduitori, niciodată afișând patriotismul deșănțat, smeriți și iertători. Da, ei își iertaseră călăii. Nu voiau nici un fel de răzbunare, învinseseră creștinește. Voiau doar Adevăr și să facă ce mai pot pentru reconstruirea unei țări distruse de comunism.
Au fost marginalizați… așteptându-se să dispară fizic… Aiud, Râmnicu Sărat, Mislea, Târgșor, Miercurea Ciuc, Fetea, Predeal… O hartă a suferinței transfigurate pe care o retrasau în fiecare an.”
În toți acești 30 de ani, până în 2024, nici unul dintre exponenții curentului așa numit “suveranist” – care astăzi fac caz de legionarism și de numele întemeietorului Mișcării Legionare, și de ale căror personae încearcă din răsputeri diversiunile mediatice și judiciare să lege comemorarea de la Tâncăbești – nu au fost prezenți la comemorarea anuală de la Tâncăbești. Nu îi interesa subiectul. Au devenit, brusc, interesați atunci când au ajuns să aibă nevoie de voturi și popularitate. Și chiar mi se pare o cacofonie memorială stridentă să vorbești zgomotos de Corneliu Zelea Codreanu, să invoci legionarismul sau să citezi din Ion Gavrilă Ogoranu, iar a doua zi să onorezi invitația la recepția de la Ambasada Rusiei, ori să lauzi deschis regimul politic din China comunistă. Mărturisesc că toți, dar absolut toți bătrânii legionari pe care i-am cunoscut (iar ultimii dintre ei, așa cum era Gogu Cușa, au murit cu câțiva ani în urmă), erau defavorabili regimului politic din Rusia, dominat de foști ofițeri KGB, militând pentru integrarea / rămânerea României în structurile euro-atlantice.
În schimb, după cum se poate vedea din bogatul material documentar foto și video care va însoți acest articol și cele ce îi vor urma, de multe ori presa mainstream a fost prezentă, ceremonia făcând subiectul știrilor în ziare sau la televiziuni.
Ce s-a întâmplat, deci, în noiembrie 2024, încât această inofensivă comemorare religioasă să devină pericolul mortal pentru așezarea democratică a României? Voi încerca să ofer răspunsuri într-un articol viitor.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!
